Skip navigation

Tag Archives: Interviu

LOCKED IN. Despre noile nevoi ale artei contemporane. Interviu cu Maria Rus Bojan.

În perioada 19 aprilie – 29 iunie 2008 se desfăşoară expoziţia Locked In, la Casino Luxembourg, Forum d’Art Contemporain din Luxemburg, în care participă şi trei artişti de origine română, nume importante din peisajul artei contemporane: Victor Man, Mircea Cantor şi Victor Racatau. Detalii despre aceasta veţi afla mai jos, în interviul cu Maria Rus Bojan, curatoarea expoziţiei.

Selecţia Locked In:

Carlos Amorales, Pierre Bismuth, Michaël Borremans, Heather & Patrick Burnett-Rose, Mircea Cantor, Sebastián Díaz Morales, Tessa Farmer, Miklos Gaál, Douglas Gordon, Antony Gormley, Sagi Groner, Nanna Hänninen, Thomas Hirschhorn, Boukje Janssen, Jesper Just, Victor Man, Melik Ohanian, Marilène Oliver, Stéphane Pencréac’h, Victor Racatau, Jérôme Schlomoff, Speak UP! Tanja Nellemann Poulsen & Grete Aagaard, Yves Trémorin, Vera Weisgerber, Guido van der Werve

 

  1. Doamnă Rus Bojan, curatoriaţi o expoziţie de proporţii impresionante, ce conţine nume celebre de artişti contemporani, activi pe plan internaţional. Ce ne puteţi spune despre prezenţa lui Thomas Hirschhorn, Antony Gormley sau Douglas Gordon în selecţia LOCKED IN ?

  În cazul acestor artişti, celebritatea este urmarea firească a unei activităţi constante, a unor demersuri bazate pe conţinuturi substanţiale şi idei puternice, care pot să fie percepute şi receptate universal, dublate de o manieră foarte personală de exprimare. Thomas Hirschhorn este cel care m-a inspirat fundamental în realizarea acestui proiect. L-am urmărit îndeaproape în timp ce pregătea expoziţia Concretions: RE- (care a fost expusă la centrul de artă Creux d’Enfer, la galeria pariziană Chantal Crousel şi ulterior la Bienala de la Göteborg) şi astfel, am pătruns într-un univers care m-a zguduit şi vizual şi uman, revelându-mi câteva adevăruri esenţiale.  El este un artist militant, dar în sens universal- afirmativ, el ne semnalează, dar în acelaşi timp ne şi confruntă cu tumorile realităţii, ne obligă să vedem cealaltă faţă a acestei lumi. În ce mă priveşte, pot să afirm că acest artist m-a marcat esenţial în cariera mea de curator, deoarece mi-a luat vălul de pe ochii obişnuiţi cu forme şi estetisme diferite şi m-a obligat să mă intorc la esenţa lucrurilor.  În expoziţia de la Luxemburg, artistul ne vorbeşte despre relaţiile de interdependenţă dintre societate şi membrii săi într-o manieră foarte originală: el vizualizează subordonarea sistemului actual printr-o alăturare de manechine dezgolite, ale căror capete sunt prinse într-o structură frântă. Cariatide care nu susţin nimic- doar o structură de putere…Titlul expoziţiei i-l datorez deci lui Thomas – căci primul lucru care mi-a venit în minte, când am vazut lucrarea lui – a fost ideea de prizonierat în libertate, de încarcerare în ţesătura vizibilului…

Întâlnirea cu Antony Gormley şi vizita la atelierul său a fost a doua întâlnire esenţială în alcătuirea acestei expoziţii. Vizualizarea omului ca şi câmp, ca şi masă sau ca şi ferment, redarea aurei care se materializează în jurul omului sau care se îngroaşă, devenind o a doua lume- toate acestea m-au determinat să mă gândesc la efectul noilor vizibilităţi în societatea transparentă în care suntem cuprinşi acum. Cel mai mult m-a surprins la Gormley faptul că, la vârsta deplinei maturităţi şi a succesului absolut el mai are puterea să inoveze. Pe el îl interesează cauza formativă, nu forma ca atare, iar acest lucru îl singuralizează în peisajul artistic contemporan. 
În ce-l priveşte pe Douglas Gordon, din păcate nu am reuşit să expunem ceea ce ne-am fi dorit, din cauze multiple, a trebuit să ne mulţumim cu un video-text – o lucrare care funcţionează ca avertizare, ca necrolog, ca rememorare.

 

2. „Viitorul monstrous al artei. Noile nevoi, noul pragmatism”  este numele conferinţei susţinute de scriitorul Bogdan Ghiu cu ocazia inaugurării expoziţiei. În ce a constat această prezentare şi care au fost premisele realizării ei?

 

Colaborez cu Bogdan Ghiu de mai mulţi ani. Această expoziţie este urmarea unui proiect pe care l-am conceput împreună anul trecut, anume simpozionul interdisciplinar « Arta în câmpul noilor vizibilităţi », organizat la Institutul Olandez de Artă Media din Amsterdam. Bogdan este un specialist de top al zonei media, explicând totul din punct de vedere filosofic, într-un limbaj de-o plasticitate extraordinară. El este, de altfel, un mare scriitor şi un mare poet, iar eseurile lui recente despre artă – sunt nişte analize de o mie de ori mai pertinente decât ceea ce citim în mod curent în revistele de specialitate. Bogdan Ghiu semnează unul dintre textele din catalogul expoziţiei – care se intitulează sugestiv  « Viaţa de după supravieţuire »  şi conferinţa pe care a susţinut-o a fost una substanţială, cred că şi publicul din Luxemburg a perceput-o la fel. Cum textul respectiv va apărea foarte curând în viitorul volum cu eseuri dedicate artei la editura Polirom, poate e mai bine să las subiectul deschis.

 

  1. Dacă ar fi să alegeţi câţiva artişti români pentru un potenţial proiect care să releve o direcţie  conceptuală specifică a locului din care provin, care ar putea fi aceştia?

 

În general nu aleg artişti pentru că provin dintr-un loc specific. Dezvolt acum un proiect cu un artist israelian care trăieşte la Amsterdam şi pot să vă spun că, la început, nici nu am ştiut de unde provine. E o greşeală acum ca să faci proiecte cu caracter naţional, pentru că asta plasează proiectul din start într-o zonă minoră. O astfel de prezentare specifică este din start reductoare, pentru că se bazează pe un localism – care în altă zonă a globului – va fi cu siguranţă altfel înţeles. Una este să faci o expoziţie cu vinuri şi bucate româneşti şi alta e să faci o expoziţie doar cu artişti români. Publicul occidental nu se duce la o expoziţie pentru că un artist provine dintr-o zonă sau alta, ci pentru că vor să se hrănească cu idei noi şi să vadă mereu altceva. În ce mă priveşte voi alege pe orice artist român care, într-o formă sau alta, într-un context dat va intra în raza mea de cercetare sau de interes. Eu nu cred în ierarhizări şi nici în topuri, fiecare artist cu care lucrez este important pentru mine din motive diferite. Aş prefera însă ca să vorbesc despre proiecte concrete, nu să-mi dau cu părerea despre potenţialul artistic din România.

 

4. Ce îi leagă şi ce îi separă pe Victor Man, Mircea Cantor şi Victor Răcătău (artiştii de origine română prezenţi în această expoziţie)?

 

În mod categoric ceea ce îi leagă pe aceşti artişti este oraşul în care s-au format : Clujul, care de altfel e şi oraşul meu natal. În rest, fiecare şi-a dezvoltat o direcţie artistică foarte personală, care-i singularizează atât în peisajul românesc, cât şi în cel internaţional. Mircea Cantor este cel mai apreciat artist român tânăr în străinătate – deoarece este de o creativitate şi originalitate absolută, Victor Man este un maestru al iluziilor, un pictor de mare expresivitate şi talent, iar Victor Răcătău are un discurs metafizic, foarte poetic, foarte subtil. M-am bucurat ca după atâţia ani să-l redescopăr şi să văd că evoluţia sa artistică este consecinţa experienţei de la catedră, dar şi a unor ani de lectură şi de aprofundare a unor cărţi fundamentale.

Cei trei români au făcut o figură foarte bună, fiind imediat remarcaţi de presa internaţională, dar, mai ales, de publicul vizitator. Cartea de impresii este deja plină, deşi expoziţia este deschisă până la sfârşitul lunii iunie. M-am bucurat să văd că numele lor este atât de des menţionat.


5. Pregătiţi un eveniment care să cuprindă mai multe nume româneşti? Dacă nu e confidenţial, mi-ar face mare plăcere să ne împărtăşiţi câteva gânduri. 

 

Pregătesc mai multe evenimente, însă selecţiile de artişti nu sunt finalizate deocamdată. Am început pregătirile pentru o expoziţie internaţională colectivă la o galerie nouă din Beijing- pe tema camuflajului ca tehnică de supravieţuire ; am fost invitată să propun un proiect pentru o instituţie din New York, însă reflectez acum dacă proiectul este fezabil – timpul este prea scurt pentru ca să livrez ceva de calitate şi este foarte posibil ca să-l amân. Mai am câteva proiecte mai mici în Olanda şi Franţa, însă ceea ce îmi doresc cel mai mult este să fac o expoziţie despre pictură – sau despre sentimentul picturii- asta pentru că sunt multe proiecte picturale care nu sunt materializate în pictură. Ci în alte medii. Sunt acum în negocieri cu un muzeu din Olanda, să vedem ce va ieşi de aici. Desigur că voi avea în vedere să invit şi artişti din România, însă politica mea de ani de zile este aceea de a promova mereu alţi artişti. Sunt mulţi artişti buni în România, însă sunt puţini care fac faţă concurenţei reale din mediile artistice dinamice din Europa. Acolo competiţia are alte reguli, câştigă cine are idei originale, cine propune noi viziuni, talentul nu mai este neapărat un criteriu. În România există un potenţial extraordinar, însă prea puţini sunt cei care înţeleg în ce mod trebuie să fie exprimată actualitatea noastră. Ori dacă nu eşti actual, dacă nu aparţii timpului tău, atunci de ce să mai fi artist ?!

 

Interviu cu Maria Rus Bojan realizat de Simona Vilău



    Picturi cu praf la Galeria 26. Interviu cu Nicolae Comănescu

La sfârşitul lui noiembrie  2007 s-a deschis la Galeria 26, nume de cod OTA (str. Dr. Staicovici, nr. 26, Bucureşti) o expoziţie neaoşă semnată de Nicolae Comănescu, intitulată Picturi cu praf . Un memoriu pentru Bucureşti, alcătuit din ce poate fi mai autentic pentru el: PRAFUL. De culori şi consistenţe diferite, praful este un amalgam de substanţe organice provenite din te-miri-ce surse şi mai organice, ce are puterea să personalizeze un loc. Praful din Berceni este mărturia cea mai sinceră şi exactă a spaţiului vital al lui Comănescu şi, drept urmare, a fost folosit ca sursă primă în cadrul ultimului său proiect.
„(…) praful imaginii le e familiar, e un praf care vine din cărămizile şi mortarul lor, şi din zugrăveala cojită şi căzută, şi din prăfuitele străzi, alei şi zone verzi din apropiere. Tristeţea metafizică a neiubitelor blocuri de apartamente străbate imaginea fixată în praf mai mult decât dintr-o fotografie. În timp ce o poză păstrează imaginea (semi)perfectă a clădirii, ea este creată din impresia lăsată de lumina pe o suprafaţă fotosensibilă. Iar lumina este întotdeauna curată. Picturile din praf ale lui Comănescu sunt făcute din materie primordială, din ceva ce se transformă în nămol şi noroi cu un minim de ploaie.”

(extras din blog-ul user-ului Comănescu, www.dust2point0.blogspot.com)

1. Haide să începem prin a face o mică diferenţă de nuanţă: cum raportezi picturile cu praf vis-a-vis de pictura prăfuită care încă mai apare frecvent în galeriile din capitala noastră ? Conţine cumva titlul ales această conotaţie ironică ?
Nu iau în calcul T.P.L.-urile. Nu ştiu nimic despre ele.

2. Care sunt începuturile Picturilor cu praf ? Întreb acest lucru deoarece observ o diferenţă majoră, cel puţin din punct de vedere cromatic, între imaginile devenite emblematice pentru artistul Nicolae Comănescu şi cele prezentate acum.
Picturile cu praf au în plus doar praful, în rest sînt o continuare a picturilor mele de pînă acum.

Doar că praful impune singur un ritm al construcţiei, e sobru şi plin de informaţie, nu a mai fost nevoie să caut o aglomerare de contraste.

3. De ce ai ales cartierul Berceni ca sursă de inspiraţie pentru actuala ta serie de lucrări?
Acolo locuiesc, în municipiul Berceni. Ştiu, asta este foarte departe. Îmi e foarte simplu să iau motive din faţa balconului. Apoi, praful din Berceni e la fel ca praful din toată ţara asta tristă, plină de noroi. Iar blocurile din Berceni sînt la fel ca toate blocurile comuniste, locuite de oameni minţiţi zilnic.

4. Ce crezi că mai înseamnă noţiunea de cartier periferic pentru publicul trendy care populează galeriile de artă contemporană?
Publicul cel mai trendy vine din cartierele cele mai goth, din Berceni, Colentina sau Militari, spre exemplu.

5. Care ar fi lipsurile pe care le are şi le arată constant contextul nostru artistic şi cum ar putea artistul fidel meseriei sale să le suplinească ? Consideri că avem suficiente spaţii şi centre expoziţionale pentru câţi artişti dornici de afirmare există?

Păi aş vorbi de contextul bucureştean. Se pare că sînt diferenţe între Cluj, Bucureşti, Miercurea-Ciuc, Timişoara, Arad, Iaşi, Sibiu, Babadag. Nu că m-aş pricepe prea mult la cel de aici, dar la restul mă pricep mai puţin. Contextului artistic bucureştean îi lipseşte contextul. Îi lipseşte un soi de cutie de rezonanţă, un soi de martor, în lipsa căruia evenimentele valoroase nu au valoare şi cele urîte nu rămîn urîte.

Se întîmplă însă multe lucruri bune şi încurajatoare, care, chiar dacă nu se leagă încă, par a se înmulţi.

Lipseşte un soi de instinct social, de talent de organizare, de rigoare.

Nu mai zic ce lipseşte, cad în altceva.

Lipsesc revistele de artă, piaţa de artă, politicienii bine intenţionaţi, banii, lipseşte total încrederea, lipseşte o facultate de artă.

Parcă aş vorbi de România în general, aici…

Lipseşte un rege neamţ, atunci.
6. Ce reprezintă Galeria 26 pentru tine, ţinând cont că nu e prima expoziţie pe care o deschizi aici ?

Galeria 26 are mare legătură cu personalitatea lui Ota, proprietarul ei. E un loc unde mă simt bine, o galerie unde pot expune, în afara establishment-ului cultural dîmbovitzesc, fără să mă bănuiesc că o fac să dea bine la CV-ul meu underground, menit să mă ducă în bulboanele mainstream-ului, un loc unde am prieteni şi unde prietenii obişnuiesc să vină. Un loc unde nu te simţi silit să faci parte din coţerii. E un loc liber, destul de rar în Bucureşti. Altfel, mai sînt galerii mişto în Bucureşti. Dar puţine.

7. Care este sentimentul pe care îl ai când interacţionezi direct cu publicul?
În vremea vernisajului? Oo, o grămadă de sentimente. Dar, cel mai mult, sentimente de prietenie, bunătate şi speranţă.

Am glumit… De frică. De nerăbdare. De curiozitate. De empatie.

Este extraordinar să descoperi oameni care au sentimente şi emoţii similare. În cazul oamenilor care interacţionează cu adevărat cu lucrările mele, simt că avem preocupări comune, că vedem lucrurile în acelaşi fel şi asta mă stimulează, şi asta e bine. Sînt atît de rari şi mai am apoi senzaţia că sînt într-un carusel, că vorbesc cu ei din tiribombă, ca tot ce am strîns vreme de cîte luni am lucrat la proiect se detensionează dintr-o dată si face poc! 

Şi apoi mai am următoarele sentimente: de tristeţe, de gol, de sfîrşeală, de depresie.

După fiecare vernisaj.
Cine crezi că este Nicolae Comănescu în ochii lui?

Nu ştiu.
8. Consideri că există o cale eficientă de a educa publicul larg în spiritul asimilării unui fenomen artistic contemporan lor ?

Arta contemporană are mai peste tot un public pînă la urmă restrîns.

Ca şi teatrul contemporan, fizica cuantică, genetica pentru toţi sau pasiunea devastatoare pentru Mah_Djong.

Să nu ne facem iluzii.

Din cîte ştiu eu, în România nu a apărut pînă acum o cale eficientă de a educa publicul asta larg, că nu e normal să locuieşti într-un oraş atît de înnămolit şi împuţit şi stresant şi poluat şi agresiv şi mafiot şi nedemn de nişte oameni normali, cum e Bucureştiul, şi că trebuie să ia atitudine, să ardă calorii, să se organizeze, să devină un animal social, aşa cum nu a fost niciodată şi să rezolve problema.

Dar sînt sigur că va aparea.

Iar interesul lui pentru fenomenul artistic contemporan sa va deştepta şi el.

Imediat dup’aia.
9. În încheiere, trei lucruri pe care ai dori cu orice preţ să le transmiţi colegilor tăi de breaslă de toate vârstele.

Să îşi facă sindicat. Mai multe. Pentru toate vîrstele.

Şi galerii. Şi reviste de artă. Şi o facultate mişto de artă.

Interviu realizat de Simona Vilău

ANCHETA : ARTIŞTII ROMÂNI ŞI JOB-URILE LOR


Bucureşti. Noiembrie 2007. Au trecut 17 ani de la Revoluţie şi 11 luni de când suntem membri ai Uniunii Europene.  Într-o Românie contemporană, în care, în urma unei discuţii, am aflat că sunt cca. 6.000 de artişti, câteva sute având activitate constantă, această carieră nu este uşor de urmat. Piaţa de artă este aproape inexistentă, iar gustul publicului larg insuficient exersat. Şi totuşi, unii dintre noi cred în continuare, cu obstinaţie, în drumul pe care şi l-au ales.

 Ce poate face un artist pentru a-şi asigura un trai decent? Ce concesii se fac? Cum îi privesc cei din jur? Cât timp le mai rămâne pentru atelier?

 În paginile următoare veţi putea afla părerile personale ale unor artişti, de generaţie şi factură diferite, ce au apărut în urma iniţierii următorului chestionar.

Chestionar:

1.Aţi fost/sunteţi nevoit(ă) să vă luaţi o slujbă? Care ar fi concesiile pe care le-aţi face pentru a vă putea urmări în continuare cariera artistică?

2. Aţi întâmpinat reticenţe din partea colegilor/şefilor/colaboratorilor de la locul de muncă, din cauza faptului că sunteţi „artist(ă)”?

3. Cum priviţi relaţia dvs. cu atelierul/laboratorul personal de creaţie şi cât timp vă mai rămâne pentru a vă dedica acestuia?

4. Care sunt neajunsurile carierei dvs., daca există unele şi cum credeţi că s-ar putea schimba această situaţie?

Iată răspunsurile:

I.Dan Perjovschi, 46 ani, multimedia artist

1. Am fost nevoit să-mi iau o slujbă. Lucrez din 1991 la Revista 22 şi sînt astăzi al doilea om ca vechime în redacţie.  La început nu mi-a placut. Acum nu mai sînt nevoit şi-mi place. Revista nu mai este pentru mine o slujbă, ci o platformă de idei şi de viziuni sociale şi politice care a jucat un rol esenţial în viziunea mea artistică şi în felul în care eu înţeleg şi răspund contextului.Ca să nu mai zic de asigurare medicală şi de pensie… Am renunţat la copii, tot venitul a fost reinvestit în artă, casa e plină de cataloage şi cărţi de teorie. Viaţa mea este cariera mea artistică. Am încetat să mai fac concesii. Acum găsesc soluţii. 

2. Niciodată! Dar m-am ciorovăit permanent pe motive de estetică. Am susţinut mereu imaginea în dauna textului şi am pierdut întotdeauna. Cred că am o situaţie specială: am fost întotdeauna respectat, am primit mereu carte blanche, mi s-a dat nas jurnalistic mai mare decît am avut în realitate. Am depăşit statutul de grafician şi l-am dobîndit pe cel de artist. Refuz să fiu „maestru”.

3. La un moment dat, ce făceam ca job şi ce făceam ca artist s-au intersectat. Aşa a rămas. În 17 ani am făcut un metru de desene (un metru înălţime au colecţiile Revistei 22 din 1991 încoace, puse una peste alta). Am expus metrul de „job” la expoziţia retrospectivă deschisă anul acesta la Muzeul Nasher din cadrul Universităţii Duke. Atelierul-laboratorul meu este permanent unde sînt şi eu, la revistă, pe terasă, în tren, în hol la MoMA. Eu lucrez direct în spaţiul de expoziţie şi pe avion pînă acolo. Atelierul meu fizic a devenit în cadrul proiectului Liei Perjovschi o platformă de dezbatere, critică şi rezistenţă culturală. CAA, adică Centrul pentru analiza artei.

4. Nu mai am destul timp. Situaţia nu se poate schimba.


II. Raluca Demetrescu, multimedia artist.


     1. Eu sunt un exemplu atipic, pentru că, începând cu octombrie 2004  îmi împart viaţa între Paris şi Bucureşti, ceea ce face ca din start să nu pot avea o slujbă constantă. Sinceră să fiu, acum nici nu mi-aş dori. La Paris am fost nevoită să îmi iau slujbă, slujbe, de fapt, pentru că în cei cinci ani petrecuţi acolo a trebuit să mă întreţin. Din fericire, acum, nu sunt nevoită să-mi iau o slujbă. A fost o perioadă în care am vândut pictură într-atât încât să fac o achiziţie imobiliară (modestă, totuşi), care acum este închiriată, în aşa fel încât să am un salariu permanent.

    2. În străinătate mai toţi artiştii au joburi paralele muncii lor de creaţie. Acolo societatea cunoaşte şi respectă meseria de artist vizual şi nu e pentru nimeni o mirare că un artist munceşte altundeva decât în atelier sau laborator.
 3. E locul personal, plăcut, în care îmi creez microclimatul cu obiecte şi materiale de lucru care sunt placute, îmi ascult muzica în timp ce lucrez, în care mă vizitează prietenii, deci e un loc absolut adorabil.
4.
Poporul român este încă în faza în care se comportă tribal, pe grupuri, găşti, prietenii deci şi mediul artistic e la fel, scindat şi învrăjbit. Statul nu dă doi bani pe artişti, iar instituţiile care ar trebui să se ocupe cu artiştii sunt aproape ineficiente. Uniunea Artiştilor Plastici e rinocerizată, complet defazată în societatea actuală, falimentată de conduceri veleitare politic, ca în cazul lui Zamfir Dumitrescu, cel mai ineficient şi destructiv preşedinte al său de după ’90. Demisionar între timp, până de curând a folosit uniunea drept trambulină politică pentru propulsarea în sânul PSD-ului şi a marii lumi a afacerilor (care la noi e de tip mafiot). Sub preşedinţia lui s-au pierdut cel mai mare număr de ateliere, unele cedate fără ca măcar sa se prezinte la procese juristul uniunii, s-a vândut patrimoniul în mod straniu şi total netransparent, ceea ce a lăsat loc la speculaţii pentru a plăti, vezi Doamne!, datoriile Combinatului Fondului Plastic, care, dacă ar fi fost folosit intelligent, ar fi putut fi eficient, măcar turnătoria, care e utilă într-o ţară în care e criză de astfel de fabrici. Mai este Muzeul Naţional de Artă Contemporană, instituţie destul de săracă, deci bugetară, nu suficient de vizibilă şi care se vrea elitistă. Şcoala care « formează » viitori artişti-Universitatea Naţională de Arte se schimbă şi ea, apar profesori cu idei noi. Cu greu, se face trecerea de la un învăţământ de tip academic, clasic la unul care se foloseşte de idei noi, adaptate societăţii contemporane în care trăim.

Paralel, au apărut câteva, chiar dacă puţine, galerii private şi iniţiative proprii care trebuiesc salutate, căci ele vor pune România pe harta internaţională.

Arta de acum aparţine artiştilor care pleacă la înaintare, obişnuinţa de pe vremea comunismului că totul, de la atelier la achiziţii se cuvin, trebuie uitată.


III. Ciprian Paleologu, 31 ani, artist plastic.

1. Practic nu am fost nevoit să îmi iau o slujbă (menţionând aici modul clasic de abordare a problemei – căutarea în “focuri” a unei surse de existenţă). Pot spune că locul de muncă şi cu mine ne-am intersectat în mod fericit într-o perioadă a existenţei mele lipsită de presiunea “supravieţuirii” cotidiene. Cât despre concesiile pe care le-aş face pentru a-mi urmări în continuare cariera artistică, acestea ar fi minimale, din două puncte de vedere: a) locul meu de muncă actual, Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti, este un mediu prielnic în a cultiva şi a te cultiva, prin prisma carierei artistice ; b) în curând, prin însuşi proiectul meu artistic, voi ieşi din ‘lumea artei’, retragându-mă spre o zona ştiinţifică, prin urmare dispare obiectul şi subiectul pentru care ar trebui să ‘îndeplinesc’ concesiile.

2. La acesta întrebare, va trebui sa fac din nou referire la caracteristica locului meu de muncă – Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti, aceea că ‘a fi artist’ aici este chiar un factor benefic, daca nu chiar apropiat de ‘obligativitate’, iar reticienţele din partea colegilor/şefilor/colaboratorilor pot proveni doar din caracteristica ‘cantitativă’ şi ‘calitativă’ – adică ‘ a fi mai artist decât altul’…..

3. Laboratorul propriu de creaţie (atelierul) este un loc indispensabil pe care trebuie să îl respecţi şi să îi acorzi tot timpul necesar, pentru că numai astfel poţi avea satisfacţiile ‘muncii de laborator’ , a cercetărilor personale. Timpul care îmi ramâne pentru atelier este proporţional cu voinţa de a continua cercetările în cadrul proiectului propriu. Nu eu îmi fac timp pentru atelier, ci atelierul te ‘cheamă’ la el, tocmai pentru a-ţi demonstra că timpul este un parametru relativ, şi prea preţios spre a-l risipi cu multe alte nimicuri.

4.      Neajunsurile carierei pot fi legate de componenta financiară, de cea temporală, de cea existenţială, sau de alte componente contextuale, însă odată aleasă această carieră ‘artistică’ îţi asumi un întreg pachet de aşa zise neajunsuri, pe care dacă le tot repeţi şi le propovăduieşti sau accentuezi, devii patetic sau chiar penibil. Aşa că neajunsurile trebuie să le examinezi în linişte până le găseşti antidotul necesar.


IV. Alexandru Radvan, 30 ani, artist plastic.

Pentru mine, din fericire, job-ul are foarte mare legătură cu profesiunea de artist plastic. Acest lucru este minunat, mai ales dacă mă gândesc că nu simt presiunile unui loc de muncă obişnuit, cum ar fi o agenţie publicitară de exemplu, sau chiar lucrul în învăţământ la şcoli normale. Lucrul cu studenţii este pentru mine o guraă de aer, pentru că de multe ori îmi încarc eu bateriile de la ei. Din punct de vedere financiar, deşi este cochet să te plângi, eu mă declar cvasi-mulţumit, asta dacă iau în calcul şi faptul că sunt tânăr, deci există speranţe. Oricum, bine sau rău, sunt dependent de acest job, fiindcă nu mă pot baza pe venituri din artă, iar timpul liber în invăţământ este unul dintre marile avantaje, care compensează lipsurile pecuniare. Deocamdată.

 

V. Elena Andrei, 23 ani, artist plastic.

1. Da, am fost nevoită să-mi iau o slujbă. Pentru a urmări o carieră artistică e nevoie de un suport financiar şi singura modalitate de a reuşi acest lucru, fără să renunţ la munca de creaţie necesară meseriei e aceea de a avea o slujbă part-time, de 4-5 ore pe zi. Ideal ar fi ca această slujbă să nu aibă legătură cu domeniul practic, artistic, pentru ca energia creatoare să fie canalizată doar în cariera artistică. 

2. Sincer, până în momentul de faţă, nu am întâmpinat reticenţe din partea colaboratorilor, dar există o anume tendinţă de a privi artistul ca pe o persoană neserioasă, care nu se poate implica cu seriozitate în proiectele de lucru.

3. Relaţia cu atelierul de creaţie este foarte importantă, ideal fiind ca acesta să fie singurul lucru care-ţi ocupă timpul. Practic vorbind însă, pentru lucrul în atelier rămân doar cam 3-4 ore pe zi şi asta afectează foarte mult starea de spirit necesară muncii de creaţie. Ajungem la un paradox – lucrăm în altă parte pentru a face rost de bani să ne susţinem munca de atelier, dar la sfârşitul zilei constatăm că nu mai avem destul timp necesar implicării în munca de atelier.

4. Cred ca unul dintre cele mai mari neajunsuri e instabilitatea acestei cariere. E foarte greu în primii ani de după terminarea facultăţii să te susţii material doar din artă, având în vedere reticenţa societăţii în ceea ce priveşte artistul. E nevoie de mai multă implicare atât din partea artiştilor, cât şi din partea instituţiilor care ar trebui să susţină tinerii artişti şi de realizarea a cât mai multe proiecte care să facă o „politică” de publicitate pe plan internaţional, în ceea ce priveşte arta contemporană românească.   


VI. Mihail Coşuleţu, 25 ani, artist plastic.

1. Cât timp am fost student, familia s-a ocupat de costurile studiilor mele. După ce statutul meu s-a schimbat, am fost nevoit sa mă regrupez. Pentru a putea continua cu ceea ce, după părerea mea, mi s-ar potrivi, am încercat să obţin un post de asistent la UNA Bucureşti. După ce am fost “respins” m-am recalificat, momentan fiind freelancer ca 2D artist. Concesia majoră facută acestui job este timpul alocat lui. Momentan nu mai am nimic de concesionat pentru că restul de timp rămas încerc să-l petrec exercitându-mi meseria mea reală. Pentru că fac aceste eforturi şi pentru că odată cu “opera” livrez şi contextul care o face posibilă, cred că mă pot încadra într-o specie nouă de artist, deloc restrânsă, a celor pentru care nu există job-uri, ci doar surse de finanţare.

2. Oarecum. Fie am avut parte de exclamaţia: „Aaaaaa! Eşti artist……”, a cărei semnificţie este trasată în funcţie de răspuns şi, deci, nu înseamnă nimic sau este o formă de ignoranţă simpatică, fie de exclamaţia unui individ cu pretinsă expertiză socio-psiho-culturo-…-artistică. Dacă nu am avut parte de cele de mai sus, mi s-a spus că: „nu lucrez cu artiştii pentru că sunt neserioşi (rareori urmată de scuze)” sau, în cele mai fericite cazuri, s-a presupus că sunt mai calificat pentru un job decât alţii.

3. Relaţia cu locul în care îmi produc „urmaşii” este una marcată de handicapuri; ea este discontinuă, haotică, aritmică şi deseori enervantă. Fie că nu am timp sau chef, relaţia mea cu spaţiul de lucru este una conflictuală, deseori umplută de frustrări. Prefăcându-mă că mă distanţez, aş putea spune că aşa ar şi trebui să fie relaţia artistului cu atelierul său (dintr-un motiv sau altul).

4. Primul neajuns ţine de orgoliul propriu, al doilea de orgoliile celorlalţi. În mod straniu, orgoliile celorlalţi nu sunt multe şi ţin să precizez cu această ocazie şi să-mi corectez prietenii cu privire la faptul că, ceilalţi (sau ăia, ca să fiu mai direct) sunt exagerat de orgolioşi, nicidecum ameninţaţi de un talent faţă de care se simt copleşiţi sau depăşiţi şi pe care, fără îndoială, îl conştientizează. Ca să fiu mai scurt, aş vrea să rezum altfel: astăzi există doi poli, cei prea tineri care nu se pot exprima şi cei prea bătrâni care nu se pot exprima. În centru se află exponenţii tineri şi bătrâni care au reuşit să se exprime şi care nu au uitat cum să o facă. Extremităţile sunt prima problemă, nicidecum lipsurile, job-urile sau alte activităţi auxiliare. Marele neajuns al carierei mele este o mică ceată de impostori care, fără să le fi dat nimeni voie, îşi dau cu părerea şi, în unele cazuri, iau şi decizii. Deşi trebuie să fie extrem de enervant, soluţia este simplă: „Ziua de mâine nu îi este promisă nimănui”. Desigur că, în ansamblu, asemenea aspecte par a nu avea importanţă şi se pare că este adevarat. Deci în afară de breslaşii luaţi prin surprindere de arta plastică, nu am resimţit nici un obstacol major pentru cariera mea.


VII.Dan Pierşinaru, 29 ani, artist plastic.

1. Da, am fost, momentan nu mai sunt. Nu ştiu, e relativ, depinde de împrejurări.

2. Nu chiar, deşi nu m-am poziţionat neapărat ca şi artist în faţa lor. Sunt cazuri şi cazuri.

3.Un atelier e oarecum esenţial pentru munca unui artist, iar timpul ţi-l faci.

4. Nu am neajunsuri. Toate vin la timpul lor, dacă le chemi.


VIII. Giuliano Nardin, 30 ani, artist plastic.

1. Am lucrat în timpul facultăţii, în sensul că am fost angajat. După, „m-am făcut artist” şi am renunţat. Nevoie de slujbă nu am, am însă nevoie de bani şi, de aici apare problema. E greu de răspuns la întrebarea cu concesiile, presupun că depinde de cât de mult îţi ajunge cuţitul la os, ca să zic asa.
2. Singura problemă era că veneam cu culori pe mâini, altceva nu ştiu să fi fost.
3. Depinde ce înţelegi prin atelier. Pentru mine, atelierul e lumea în care trăiesc, spaţiu în care pictez efectiv, e firesc. Sincer să fiu, m-aş dedica mai mult atelierului -mai constant, mai degrabă, dacă lucrurile ar sta mai bine. Din pacate, situaţia e alta şi am lungi perioade în care n-am ce să fac în „atelierul cel mic.”
4. Despre neajunsuri ţi-am răspuns indirect. Remediul ar fi simplu: „într-o ţară normală” (citez de la radio), oamenii ar trebui să cumpere artă, criticii de artă ar trebui să-şi facă meseria şi aşa mai departe. La noi se vând “antichităţi” (Pallady şi altele) şi cu asta avem sentimentul că avem o piaţă de artă şi ce bine funcţionează! E trist… Şi mai trist e că oameni competenţi, care ar putea realmente să facă ceva pentru arta contemporană fie nu prea fac, fie nu fac deloc.

IX. Simona Dumitriu, 29 ani, artist plastic.

1.Am lucrat full time, la fel ca mulţi dintre foştii şi actualii mei colegi de la Arte. În presă, ca editor foto şi ilustrator. De la un punct, am ales colaborările cu contract de cesiune a dreptului de autor. Am timp să îmi văd de doctorat şi să îmi continui proiectele artistice, dar accept riscul oricăror discontinuităţi în activitatea „comercială”, producătoare de bani.

2. Uneori amuzament: „Ce vrei, artista din ea !”. Alteori, mai grav, am suferit de utilizare profesională mult sub aptitudinile mele – mulţi din colegii mei prind la birou această boală. Am întâlnit însă şi oameni care au ales să îmi dea bani pentru cel mai bun produs comercial de creaţie pe care îl pot oferi. Ei se bucură că sunt „artistă” şi că lor nu le-ar fi trecut prin minte soluţia vizuală oferită de mine.

3. Atelier? Întâi ar trebui să vreau să intru în Uniune, apoi să aştept să moară destui pentru a-mi veni rândul la cine ştie ce chiţimie prea deplorabilă chiar şi pentru revendicările foştilor chiriaşi. La noi, se poartă „colţul meu”, de cele mai multe ori o bucată de cameră, cu calculatorul şi celelalte unelte ale meseriei. E cel mai valoros loc din lume, după Casa Poporului. Fireşte, vital. În realitate, prea des abandonat pentru imaginile pe care le faci pentru bani, mereu cu frica de a nu ajunge să trăieşti ziua
în care se amestecă toate, ale tale cu ale lor, şi nu mai ştii cine eşti.

4. Eu aştept ca, de mâine, să intrăm în El Dorado. Sincer. Cine are picioare bune, poate să urce. Suntem periferici, ignoraţi şi frustraţi, de mâine însă mă aştept să plouă cu oportunităţi. Serios.


X. David Sandor, 30 ani, artist plastic

 1.  Imediat dupa terminarea facultăţii m-am angajat într-o firmă de publicitate. În prezent, lucrez ca sculptor în echipa maestrului Florin Codre. Am şi firma mea de creaţie publicitară, cu care mai iau din când în când comenzi, cu condiţia să nu-mi afecteze activitatea artistică. O concesie pe care nu aş face-o ar fi să sacrific valorile în care cred ca artist, în favoarea unor câştiguri financiare.

2. În perioada de început, mi s-a spus în mod sistematic să renunţ la arte şi să mă dedic publicităţii. Mi se spunea că nu are nici un rost să fac arte plastice, că este nerealist. Ulterior, tot cineva din domeniul publicităţii mi-a spus ferm că nu pot să le fac pe amândouă şi că ar trebui să aleg. Nici una din aceste « încurajări » nu m-a făcut să renunţ. În opinia mea, creativitatea poate lua foarte multe forme.  Ştiu că pot să fac faţă celor mai diverse forme de creaţie, chiar dacă pe primul loc va rămâne întotdeauna creaţia artistică.

3. Atelierul meu este special, nu numai pentru mine, ci şi pentru alţii. Am să prezint o situaţie concretă, ca să înţelegeţi de ce spun asta. Există o anumită insingurare a artistului român, o tendinţă de a limita comunicarea cu colegii, cu publicul şi cu studenţii, în cadrul învăţământului artistic, sau de a o înlocui cu formule prescurtate, irelevante. Asta dăuneazaă fenomenului artistic şi îl sărăceşte din interior. Am suferit de pe urma acestei lipse de comunicare şi am creat proiectul «Întâlniri cu desene» (www.intalniricudesene.blogspot.com), cu scopul de a revitaliza creaţia artistică cu ajutorul comunicării vizuale, dar şi verbale, de data asta. Proiectul este în plină derulare şi funcţionează datorită prezenţei Leei Rasovszky şi a lui Alexandru Rădvan, a căror participare este esenţială. În felul acesta, atelierul meu a devenit un atelier deschis, lucru ce are o influenţă extraordinară atât asupra mea, cât şi asupra invitaţilor mei.

4.Nu aş folosi cuvântul „carieră” ca să vorbesc despre evoluţia mea ca artist. Mi se pare anost şi mercantil. Dar sunt într-o luptă permanentă cu timpul. Cum timpul meu de lucru este foarte fragmentat, proiectele de anvergură au de suferit. Este greu de păstrat o continuitate a lucrului. Totuşi, chiar dacă uneori fac paşi mici, eu merg în continuare pe drumul meu.

 

XI. Bogdan Pelmuş, 32 ani, artist plastic.

 

1. Am fost angajat timp de şase ani, imediat dupa facultate, în învăţământ . Am ales acest job pentru că aveam  timp de lucru  mai mult, dar salariul foarte mic m-a obligat să renunţ.Acum sunt free lancer.

2. Nu.Chiar mi s-a părut o experienţă plăcută.

3.Atelierul, în cazul meu, este şi spaţiul privat de lucru, dar şi spatiul alternativ, de expunere ( vezi loadinggallery.blogspot.com ). Aşa că el îmi cam ocupă tot timpul.

4. Ca artist, nu m-am gândit niciodată să devin un carierist. Important, cred, la un artist, este să scormonească, să caute altceva , aşa că e destul de greu  să vorbim  de carieră. Ea  vine  apoi.  


Simona Vilău, nov. 2007