Skip navigation

Category Archives: Time Out Bucuresti


    Picturi cu praf la Galeria 26. Interviu cu Nicolae Comănescu

La sfârşitul lui noiembrie  2007 s-a deschis la Galeria 26, nume de cod OTA (str. Dr. Staicovici, nr. 26, Bucureşti) o expoziţie neaoşă semnată de Nicolae Comănescu, intitulată Picturi cu praf . Un memoriu pentru Bucureşti, alcătuit din ce poate fi mai autentic pentru el: PRAFUL. De culori şi consistenţe diferite, praful este un amalgam de substanţe organice provenite din te-miri-ce surse şi mai organice, ce are puterea să personalizeze un loc. Praful din Berceni este mărturia cea mai sinceră şi exactă a spaţiului vital al lui Comănescu şi, drept urmare, a fost folosit ca sursă primă în cadrul ultimului său proiect.
„(…) praful imaginii le e familiar, e un praf care vine din cărămizile şi mortarul lor, şi din zugrăveala cojită şi căzută, şi din prăfuitele străzi, alei şi zone verzi din apropiere. Tristeţea metafizică a neiubitelor blocuri de apartamente străbate imaginea fixată în praf mai mult decât dintr-o fotografie. În timp ce o poză păstrează imaginea (semi)perfectă a clădirii, ea este creată din impresia lăsată de lumina pe o suprafaţă fotosensibilă. Iar lumina este întotdeauna curată. Picturile din praf ale lui Comănescu sunt făcute din materie primordială, din ceva ce se transformă în nămol şi noroi cu un minim de ploaie.”

(extras din blog-ul user-ului Comănescu, www.dust2point0.blogspot.com)

1. Haide să începem prin a face o mică diferenţă de nuanţă: cum raportezi picturile cu praf vis-a-vis de pictura prăfuită care încă mai apare frecvent în galeriile din capitala noastră ? Conţine cumva titlul ales această conotaţie ironică ?
Nu iau în calcul T.P.L.-urile. Nu ştiu nimic despre ele.

2. Care sunt începuturile Picturilor cu praf ? Întreb acest lucru deoarece observ o diferenţă majoră, cel puţin din punct de vedere cromatic, între imaginile devenite emblematice pentru artistul Nicolae Comănescu şi cele prezentate acum.
Picturile cu praf au în plus doar praful, în rest sînt o continuare a picturilor mele de pînă acum.

Doar că praful impune singur un ritm al construcţiei, e sobru şi plin de informaţie, nu a mai fost nevoie să caut o aglomerare de contraste.

3. De ce ai ales cartierul Berceni ca sursă de inspiraţie pentru actuala ta serie de lucrări?
Acolo locuiesc, în municipiul Berceni. Ştiu, asta este foarte departe. Îmi e foarte simplu să iau motive din faţa balconului. Apoi, praful din Berceni e la fel ca praful din toată ţara asta tristă, plină de noroi. Iar blocurile din Berceni sînt la fel ca toate blocurile comuniste, locuite de oameni minţiţi zilnic.

4. Ce crezi că mai înseamnă noţiunea de cartier periferic pentru publicul trendy care populează galeriile de artă contemporană?
Publicul cel mai trendy vine din cartierele cele mai goth, din Berceni, Colentina sau Militari, spre exemplu.

5. Care ar fi lipsurile pe care le are şi le arată constant contextul nostru artistic şi cum ar putea artistul fidel meseriei sale să le suplinească ? Consideri că avem suficiente spaţii şi centre expoziţionale pentru câţi artişti dornici de afirmare există?

Păi aş vorbi de contextul bucureştean. Se pare că sînt diferenţe între Cluj, Bucureşti, Miercurea-Ciuc, Timişoara, Arad, Iaşi, Sibiu, Babadag. Nu că m-aş pricepe prea mult la cel de aici, dar la restul mă pricep mai puţin. Contextului artistic bucureştean îi lipseşte contextul. Îi lipseşte un soi de cutie de rezonanţă, un soi de martor, în lipsa căruia evenimentele valoroase nu au valoare şi cele urîte nu rămîn urîte.

Se întîmplă însă multe lucruri bune şi încurajatoare, care, chiar dacă nu se leagă încă, par a se înmulţi.

Lipseşte un soi de instinct social, de talent de organizare, de rigoare.

Nu mai zic ce lipseşte, cad în altceva.

Lipsesc revistele de artă, piaţa de artă, politicienii bine intenţionaţi, banii, lipseşte total încrederea, lipseşte o facultate de artă.

Parcă aş vorbi de România în general, aici…

Lipseşte un rege neamţ, atunci.
6. Ce reprezintă Galeria 26 pentru tine, ţinând cont că nu e prima expoziţie pe care o deschizi aici ?

Galeria 26 are mare legătură cu personalitatea lui Ota, proprietarul ei. E un loc unde mă simt bine, o galerie unde pot expune, în afara establishment-ului cultural dîmbovitzesc, fără să mă bănuiesc că o fac să dea bine la CV-ul meu underground, menit să mă ducă în bulboanele mainstream-ului, un loc unde am prieteni şi unde prietenii obişnuiesc să vină. Un loc unde nu te simţi silit să faci parte din coţerii. E un loc liber, destul de rar în Bucureşti. Altfel, mai sînt galerii mişto în Bucureşti. Dar puţine.

7. Care este sentimentul pe care îl ai când interacţionezi direct cu publicul?
În vremea vernisajului? Oo, o grămadă de sentimente. Dar, cel mai mult, sentimente de prietenie, bunătate şi speranţă.

Am glumit… De frică. De nerăbdare. De curiozitate. De empatie.

Este extraordinar să descoperi oameni care au sentimente şi emoţii similare. În cazul oamenilor care interacţionează cu adevărat cu lucrările mele, simt că avem preocupări comune, că vedem lucrurile în acelaşi fel şi asta mă stimulează, şi asta e bine. Sînt atît de rari şi mai am apoi senzaţia că sînt într-un carusel, că vorbesc cu ei din tiribombă, ca tot ce am strîns vreme de cîte luni am lucrat la proiect se detensionează dintr-o dată si face poc! 

Şi apoi mai am următoarele sentimente: de tristeţe, de gol, de sfîrşeală, de depresie.

După fiecare vernisaj.
Cine crezi că este Nicolae Comănescu în ochii lui?

Nu ştiu.
8. Consideri că există o cale eficientă de a educa publicul larg în spiritul asimilării unui fenomen artistic contemporan lor ?

Arta contemporană are mai peste tot un public pînă la urmă restrîns.

Ca şi teatrul contemporan, fizica cuantică, genetica pentru toţi sau pasiunea devastatoare pentru Mah_Djong.

Să nu ne facem iluzii.

Din cîte ştiu eu, în România nu a apărut pînă acum o cale eficientă de a educa publicul asta larg, că nu e normal să locuieşti într-un oraş atît de înnămolit şi împuţit şi stresant şi poluat şi agresiv şi mafiot şi nedemn de nişte oameni normali, cum e Bucureştiul, şi că trebuie să ia atitudine, să ardă calorii, să se organizeze, să devină un animal social, aşa cum nu a fost niciodată şi să rezolve problema.

Dar sînt sigur că va aparea.

Iar interesul lui pentru fenomenul artistic contemporan sa va deştepta şi el.

Imediat dup’aia.
9. În încheiere, trei lucruri pe care ai dori cu orice preţ să le transmiţi colegilor tăi de breaslă de toate vârstele.

Să îşi facă sindicat. Mai multe. Pentru toate vîrstele.

Şi galerii. Şi reviste de artă. Şi o facultate mişto de artă.

Interviu realizat de Simona Vilău

Tara şi tarele societăţii contemporane

       Anaid Art Gallery prezintă cea de-a şasea expoziţie din cadrul programului “anaid art + architecture project”, semnată Tara şi  intitulată Finis Mundi, în perioada 4 octombrie – 4 noiembrie 2007.

          Autodeclarat  “singurul artist cenzurat din această ţară”,  Tara se află la cea de-a  treia expoziţie personală din Bucureşti după Black Rumania (2005) şi Apocalyptic for Everybody (2006), deschise de aceeaşi galerie.

           Titlurile lucrărilor sale au un mesaj social şi politic acut, care vizează nemediat moravurile şi tabu-urile unei societăţi superficiale şi intenţionat conservatoare. Nu se iartă nimic: religia prost înţeleasă, politicienii corupţi, istoria trunchiată, vitejii de după război, lupta de clasă, inegalitatea şanselor, celebrările  zilelor noastre, omagiile tardive etc. Amintim, dintre acestea, lucrări ca :Only Jihad, Povara a 2000 de ani de creştinism, Balkania, Sibiu, Capitala Europeană a Corupţiei şi multe altele.

          Suporturile de lucru preferate ale artistului sunt hărţile, peste care suprapune un desen dens, nervos şi hiperdetaliat, asemănător cu gravurile germane. Personajele totemice din lumea lui Tara creează  un dialog straniu cu suprafeţele impersonale şi convenţionale de pe o hartă geopolitică. Atât personjele, cât şi locurile descriu o istorie sângeroasă, o luptă continuă pentru putere şi autoritate, ce se repercutează la fel de acut până în zilele  noastre. Astfel, apare un decalaj temporal intenţionat între geografia convenţională, for everybody şi grafia personală,  for you only.

          “Asupra acestor hărţi planează portretul finului colecţionar şi abilului om politic Samuel von Brukenthal. Pasionat de artă, cărţi, gravuri, hărţi, oare cum ar fi privit baronul von Brukenthal demersul artistic al lui Tara? Ar fi putut oare baronul von Brukenthal să-l înţeleagă mai bine pe artistul Tara decât putem noi, contemporanii lui? Tara sondează, caută, găseşte, chestionează. Brukenthal cunoaşte, instituie, formează un sistem. Tara contestă sistemul. Undeva artistul şi politicianul se întâlnesc.”, afirmă curatoarea Diana Dochia în textul de prezentare.

         Pentru acest eveniment, arhitectul Attila Kim va crea o expunere muzeală a hărţilor geopolitice, făcând trimitere la impresionanta colecţie a baronului Samuel von Brukenthal.

Simona Vilau, 29 septembrie 2007

       Întâlnirea cu Celălalt

 

        Diana Gomez expune în perioada 6-30 iulie 2007, la Galeria Anaid, instalaţia nocturnă şi sonoră NIGHT, adică o serie de picturi în acrilic de dimensiuni mari, cu o cromatică tenebroasă, apropiată ca intenţie de Anselm Kiefer, care sunt luminate artificial şi îmbogăţite de sonorul adecvat conceptului.

        Artista a absolvit secţia de Arte Plastice la Universitatea din Bogota şi la cea din Paris.

        În 2004 a  început să expună în România, la Timişoara şi Bucureşti – Simultan, 20+Timişoara = Art, Ritm şi Echilibru,  Temps (+), De-Re Construcţii..

        Proiectul nu este unul obişnuit din mai multe motive: în primul rând pentru că este nocturn, iar în al doilea rând pentru că are o componentă sonoră care aparţine DJ-ului francez Benjamin Calais (Benkal). 

        Influenţa lui Maurice Blanchot, ale cărui texte se bazează pe paradox şi imposibilitate, sau cea a lui Samuel Beckett, care pune în opoziţie individul cu o societate opresivă, accentuând absurditatea condiţiei umane, precum şi compoziţiile concrete ale lui Pierre Henry justifică această abordare postexistenţialistă a unei teme considerate de cele mai multe ori de sorginte romantică.

        Noaptea este văzută ca un tunel în care individul anonim se întâlneşte cu propria-i moarte. Moartea, aici, nu reprezintă un sfârşit, ci o transformare în celălalt. ”Cel care traversează noaptea se teme, luptă, se frământă, trece probe de rezistenţă, se află într-o stare permanentă de provocare. Tot ce poate el exprima este o mişcare anacronică, anonimă” spune statement-ul evenimentului. 

 

 Simona Vilău, 18 iulie 2007