Sari navigarea


 

FLORINA COULIN ŞI METODELE DE CERCETARE A SINELUI

Florina  Coulin (n. 1947, Roşiorii de Vede, România) este o artistă  de origine română, aflată de 30 ani in diaspora din Germania. În  paginile următoare voi reda în întregime interviul luat Florinei  Coulin prin intermediul Internet-ului, începând cu luna decembrie 2006.

Care au fost începuturile carierei dvs. de artist plastic?

Pentru a răspunde trebuie să schiţez puţin împrejurările. În 1971 am terminat facultatea şi am primit postul prin repartiţie la Liceul de Arte Plastice din Ploieşti. Era cel mai bun post posibil, în învăţământ (primit graţie notei 10 de la Diplomă) pentru cine dorea să rămână în Bucureşti. Puteam face naveta zilnic şi rămâneam şi cu domiciliul în Bucureşti, unde locuiam cu soţul meu de atunci, Matei Lăzărescu (în acel timp, student la Pictură în ultimul an).

După terminarea celor 3 ani obligatorii la locul repartiţiei, mi-am dat
demisia, dorind să mă pot dedica numai lucrului artistic. De fapt, lucrasem şi participasem la expoziţii şi în timpul învăţământului. Programul scolar (lucrul cu copiii îmi placea!) şi, mai ales, naveta erau însă destul de obositoare, aşa că m-am hotărât să demisionez. Lucrul meu artistic la vremea aceea se petrecea la Atelierul de Grafică al U.A.P., unde făceam litografie, aveam condiţii bune, un mediu colegial cald şi stimulant. Chiar vânzările graficii de sărbători – calendare şi felicitări,
prin Fondul Plastic – îmi aduceau aproximativ venitul ce-l obţineam la şcoală timp de un an, aşa că puteam trăi din artă. Puteam să-mi văd mai serios de compoziţiile libere, iar participările la expoziţii se soldau deseori cu vânzări . Din pacate, nu mai am o evidenţă exactă, ce şi cine mi-au cumpărat, trebuie să fie mai multe lucrări de grafică şi în arhiva Muzeului de Arta Contemporană… secţiunea vechiul regim.

Am descris acest început de carieră, în care, pentru mine, era destul de lucru şi nu exista niciun gând de „plecare”. Acest gând a apărut din motive personale, după desfacerea primei mele
căsătorii, când l-am cunoscut pe actualul meu soţ, scenograful Georg Coulin. El era aproape „pe plecate”, în cadrul posibilităţii de întregire a familiilor de saşi, în Germania; ne-am hotărât pentru o viaţă împreună, în Germania, luând riscul unei aşteptări greu de definit atunci, al schimbărilor şi nesiguranţei. Până acum am descris dinăuntrul persoanei mele. În jur,era o atmosferă electrizantă când se vorbea despre West, circulau povestiri despre o viaţă liberă şi avută, cele câteva produse de cosmetică sau vestimentaţie păreau atât de perfecte şi stârneau fantezii de bunăstare. În ţară începuseră greutăţile de aprovizionare, iar preţurile erau aşa, încât ne mulţumeam dacă trecea luna fără datorii, cumparând strictul necesar. Îngrădirile politice din ţara au început să se manifeste treptat şi în artă, de exemplu, printr-o listă de teme istorice ce ni s-a prezentat, ca sursă de inspiraţie pentru cei ce doreau să participe la expoziţiile naţionale. Cred că unii îşi dădeau seama că s-a terminat cu libertăţile anilor precedenţi: ca studenţi, am avut norocul să vedem expoziţia de Pop Art american, cu lucrări foarte
recente; expozitii ale unor artişti foarte importanţi, ca Paul Klee, Henry Moore, Artă contemporană italiană, Artă Neagră, Retrospectiva Brâncuşi, etc. Deci avuseserăm parte de ani buni de studenţie, iar mie îmi era greu de închipuit că o să devină altfel. Probabil însă că erau destule semne, pentru că, în câţiva ani, au plecat cei mai mulţi dintre prietenii noştri.

În primul rând, aş dori să aflu ce însemna în anii ’70 (vechiul regim) ieşirea peste graniţe, şi care au fost riscurile unei astfel de iniţiative?

Am promis să răspund întrebărilor şi vreau să încep. Ce însemna în anii ’70 ieşirea peste graniţă şi care au fost riscurile unei astfel de iniţiative, m-aţi întrebat…Voi răspunde, desigur, din perspectiva vieţii mele, altfel, teoretic, probabil se ştie, s-a scris şi se mai scrie. Pentru a răspunde trebuie să schiţez puţin împrejurările. Am descris aşa detaliat condiţiile plecării, pentru că au constituit o perioadă importanta în viaţa mea. Am plecat deci legal şi definitiv, aşa se cheamă formula. Aici ar fi de amintit, ce închise erau graniţele atunci, ce puţini reuşeau să plece, sau ce complicat era. Şi în comunicare era dificil: unei scrisori îi trebuiau săptămâni, iar ca să dau un telefon, trebuia să fac comandă din oraşul în care trăiam în Germania, şi puteam primi convorbirea într-o zi sau două. Eu, plecând legal, mă puteam întoarce în vizite ca cetăţean străin, şi am făcut-o an de an. Am familie în ţară, iar legătura sufletească cu ei a devenit şi mai prezentă, din cauza plecării. Legăturile cu colegii au slăbit (cu excepţia câtorva prieteni foarte apropiaţi), pur şi simplu nu-mi mai ajungea energia: ea îmi trebuia pentru viaţa în condiţiile noi ale străinătăţii.

Cum a decurs acomodarea într-o ţară străină, atât la propriu, cât şi la figurat?

Din punct de vedere al meseriei, poate cel mai semnificativ lucru era
“singurătatea” care mă înconjura deodată. Am pus-o în ghilimele pentru că, de fapt, am avut marele noroc să facem destul de curând cunoştinţă cu câţiva colegi ai soţului meu, care se hotărâse pentru meseria de profesor de desen. Erau tineri absolvenţi de Academie, concentrându-se atunci pentru pregătirea practicii în învăţământ. Curând ne-am dat seama că a fi profesor de desen aici înseamnă o foarte bună pregătire, unele teme ajungând la nivelul pe care îl atinsesem în facultate. De exemplu, analize de tablouri sau istoria artei. În altele, eram noi în avantaj, cum ar fi la desen sau
perspectivă. Cu ceva efort, m-aş fi putut înscrie şi eu pe această orbită, dar mi se
părea că, dacă am renunţat o dată la învăţământ, de ce să reîncep acum în condiţii mult mai stricte?
Deci căutam să mă reorganizez …să mă regăsesc…

Cum vi s-a schimbat viziunea asupra propriei arte, luând contact direct cu scena artistică germană (dacă s-a întâmplat acest lucru)?

Nu mai făceam parte dintr-un grup de artişti care lucrau pentru expoziţii. Nici tematica şi nici tehnica ce le folosisem până atunci nu mai corespundeau. Şi, mai ales, cred că era sub semnul întrebării fondul de idei. Despre ce să fie vorba în lucrările mele, ce mă preocupă? Deocamdată, mă obişnuiam treptat cu noua ambianţă: lumina, culorile, clima, oamenii, limba, gusturile mâncărilor, treburile zilnice, ş.a.m.d… Erau altfel. Am revenit la desen, pictură în ulei şi acuarelă. Pictam şi desenam realist, dupa motto-ul „cât pot de bine”. Autoportrete, portrete, picturi dupa fotografiile unor locuri dragi mie din ţară şi multe acuarele din locurile noi. Am locuit doi ani în Passau, un oraş foarte pitoresc aşezat pe Dunăre, Inn şi Ilz. Trăiam o fază, când am pictat o mulţime de icoane pe sticlă după model românesc, pentru că şi în Bavaria este o tradiţie de pictură pe sticlă, dar mai cultă, barocă. Acum aş zice că era o prelucrare subconştientă a ieşirii fizice din cultura română. Curând am aflat de expoziţiile anuale ale artiştilor plastici din Regensburg şi împrejurimi, organizaţi într-o Uniune, care avea mai ales atribuţia de a-i informa şi de a organiza expoziţii. Am participat şi eu cu un peisaj în ulei, fără însă a cunoaşte colegi noi, cred că încă nu simţeam nevoia unei noi legături. Soţul meu primind repartiţie la un liceu în apropierea Augsburg-ului, ne-am mutat de data asta într-un mic sat din apropiere. Atunci s-a accentuat singurătatea în creaţie: împrejurimile frumoase din jurul nostru, fără a fi spectaculoase, agricultura şi câteva cunoştinte noi, oameni foarte cumsecade, dar fără preocupări artistice. Din această perioadă datează pictura cu a cărei fotografie începe portofoliul ce l-aţi văzut la Curtea Veche. O compoziţie autoportretică, compusă din 3 pânze pe verticală: jos sunt rădăcini, pamânt-pâine pe fond de suman şi aur( cu rappel la icoană), la mijloc, un bust de femeie în ie, având ca fundal un câmp de porumb, sus, un cer roşiatic cu nori ca nişte raze (De răsărit sau de apus ? Cred acum că şi una, şi alta ). Aşa descris, pare de un simbolism greu; eu ştiu însă că este o pictură ce face sinteza trăirilor mele de atunci, fără exagerări. Aici pot să adaug că am păstrat obiceiul de a aborda pictura în ulei. Numai atunci când am ceva dificil de exprimat, la a cărui formă lucrez îndelung şi care redă un conţinut care şi mie mi se dezvăluie pe parcursul lucrului sau la sfârşit, sau chiar după o vreme.
În acel sat, în care locuiam, am început să activez şi predând cursuri de seară, de pictură pe lemn, ţărănească. O prietenă, graficiana Hildegard Klepper-Paar, colegă din România, exilată şi ea, mi-a dat primele indicaţii în acest sens. Cursurile aveau succes, erau o propunere binevenită pentru
femei, mai ales, de diverse vârste şi preocupări. Cu arta populară aveam o simpatie specială, deja cultivată în România, unde era o datorie intelectuală informarea asupra artei populare autentice, deja demult periclitată de industrializare. Am luat foarte în serios noile cursuri şi am început să strâng material din muzee etnografice şi cărţi şi să mă pun la punct cu tehnica de redare. Numărul de cursuri a crescut, predam şi în satele învecinate şi, mai târziu, la Augsburg, cam până la sfârşitul anilor ’80.
Din perioada de viaţă la sat datează şi foarte multe acuarele făcute în peisaj sau ca imagini meditative. Atunci am descoperit o carte – Filosofia Buddhismului Zen de Toshihiko Izutsu, care mi-a deschis gândul despre ceea ce trăiam, pictând acuarelă. Acum aş rezuma aşa : materializarea trăitului clipei în trăsătura de pensulă, plenitudinea fiecarui moment conştientizat, măsura, puterea de sugestie a petei de culoare, valoarea / efectul albului hârtiei, ca „gol” care poate deveni şi cel mai dens loc, prin proiecţia /
trăirea privitorului. Experienţa picturii în acuarelă de atunci a devenit pentru mine o bază a
acestei tehnici, paradoxal de simplă şi pretenţioasă în acelasi timp, de care şi în prezent mă simt atrasă.

Din 1981 m-am împrietenit cu o artistă plastică din Augsburg, între timp devenită de renume internaţional, Juliane Stiegele, prietenie ce a durat cu întreruperi până în 1995. În 1981 am participat împreună la o expoziţie Artiste plastice din U.A.P. Augsburg. Eu am expus, pe lângă pictura simbolică descrisă mai sus, o serie de fotografii cu frământatul pâinii ( fotografii făcute de soţul meu în timp ce
eu frământam). Tema grâului care „moare” ca să hrănească viaţa, a pâinii, a crescutului drojdiei, a prescurei, a fost şi ea prezentă în anii ’80. Îmi amintesc şi de o prelucrare a unei Coborâri de pe cruce, după Rogier van der Weyden, într-un desen proiectat pe o jumătate de pâine, ce se crăpa, se împărţea. Temele sacrificiului religios / euharistic, a hranei, îmi erau alimentate şi de disperarea ce o trăiam, la conştiinta greutăţilor crescânde din ţară, a procurării mâncării şi contrastul de nedescris, ce făcea cu abundenţa „normală” de aici o contradicţie. Au mai urmat şi alte tablouri în ulei, cu tematică asemănătoare, două sunt reproduse şi în portofoliul ce l-aţi văzut. Întrebările despre rostul artei ca activitate îmi reapăreau: De ce fac artă? La ce este ea bună? Ce raport are făcutul de artă cu viaţa?

În 1989(?) – trebuie să mă mai uit prin caiete… Juliane Stiegele mi-a propus să frecventăm un curs la Universitatea Internaţională Liberă, în tradiţia lui Joseph Beuys, la Wangen1 (actualmente, cred că funcţionează la Achberg2) – FIU, pentru Freie Internationale Universität. Eram deja informată despre arta lui Beuys, ascultasem un impresionant discurs al lui Johannes Stüttgen, principalul discipol al lui Beuys, despre Kunst und Kapital (prin Kapital se înţelegea capitalul de creativitate umană!). De câţiva ani eram chiar prietenă cu o fostă studentă a lui Beuys, care însă avea reticenţe să se manifeste pe Piaţa de Artă, lucru de înţeles pentru mine. Nu dau numele acestei prietene de atunci, crezând că acţionez în sensul dorit de ea. Am frecventat mai multe seminare la FIU, răspândite în timp cam până în vara lui 1993.

Ar mai fi de adăugat că am predat cursuri de desen şi pictură pentru copii şi, mai ales, pentru adulţi, timp de 14 ani, aici; apoi au urmat 9 ani de predare a câte un semestru pe an, de Teoria şi practica culorii, la Facultatea de arhitectură din Augsburg (1997-2005).

Aţi menţionat că, la început, imediat după emigrare, aţi mers în Passau, dar, după aceea, v-aţi schimbat reşedinţa şi aţi mers în Augsburg, oraşul lui Bertold Brecht, spre exemplu. Ce noutăţi au apărut odată cu această schimbare?

Trebuie să mă întorc puţin în timp şi să spun că din 1985 locuiam în Augsburg. A fost o hotărâre bună schimbarea, mă simt şi acum bine în acest oraş. Puteam să-mi întâlnesc mai des prietenele pomenite mai sus, luam parte mai activ la activitatea Uniunii (am fost caţiva ani în comitetul de lucru) din Augsburg şi la viaţa culturală, în general. Câţiva ani am predat câteva ore pe săptămână la liceul unde era soţul meu profesor, îmi conveneau însă mai degrabă orele neobligatorii cu elevii mai mari, pasionaţi de pictură. Cu ei am realizat în 1987 o pictură murală ca proiect colectiv, pe unul din
pereţii curţii interioare a şcolii, care poate fi văzută şi astăzi. Cu Juliane Stiegele a fost o prietenie bazată pe creativitate ăi interes reciproc pentru creaţia personală. Cu toate că arăta foarte diferit ceea ce
făceam fiecare, puteam discuta bine despre artă şi posibilităţile ce le întrevedeam sau descopeream.

Aţi pomenit-o des pe Juliane Stiegele. S-a concretizat ceva din această colaborare? Dacă da, care ar fi, punctual, acţiunile?

O colaborare interesantă a fost pregătirea unei performanţe împreună, la care am fost solicitate ca artiste plastice, pentru o sărbătoare a femeilor. Am lucrat într-o echipă de trei, împreună cu Ursula Geggerle-Lingg, şi ea artistă plastică, cu care mai sunt prietenă şi în prezent. Fiecare îşi
confecţionase un „costum” cu care făcea o scurtă performanţă. Costumul meu era un fel de cort-rochie, dintr-un mare pătrat de stofă elastică de cca 5 m latura, din două culori, roşu – albastru, prin centrul căruia îmi apărea capul. Am apărut pe scenă, cu acest material drapat, ca o rochie ale carei
însuşiri încă nu se puteau bănui de către privitori. Următoarea fază era ancorarea la locul ales; la fiecare colţ se ataşa un săculeţ umplut cu pietriş, pe care îl aruncam cât puteam de departe de mine,
aşa încât acum arătam ca un cort bine întins, stabilizat. Adaug că totul se petrecea pe fundalul unei muzici de saxofon compusă de altă colegă, în înţelegere cu mine, special pentru această performanţă.
Următoarea fază era un fel de introversiune, trăgeam capul în cort, ca un melc în cochilie şi începeam foarte încet să mă răsucesc în jurul axei şi să mă strâng în mine, făcându-mă mică, ca un fel de cocon. Aici apărea frumos spiralarea celor două culori una în cealaltă. Dupa o vreme de
închistare, reîncepea activitatea invers, uşoară ridicare, dezrăsucire, ieşire la suprafaţă; între timp, săculeţele de pietriş se adunaseră din nou la picioarele mele (prin mişcarea anterioară de răsucire). Acum, alegeam altă posibilitate decât aceea a stabilirii, şi anume deplasarea: de data
asta luam greutăţile pe rând în braţe, fugind cu ele cât puteam de departe (cât îmi permitea materialul elastic, celelate ramânând pe loc). Şi aşa, una după alta, deplasate, mă urneam într-o direcţie, anevoios, dar efectiv şi cu elan, ca un fel de hidră cu braţe elastice. Performanţa s-a terminat ( mitic!), cu un ropot de ploaie; era vară şi scena în aer liber. Acum povestind, regret ca nu am o documentare a acestei acţiuni. S-a filmat, s-a fotografiat, eu însă nu mai ştiu de ce, nu m-am interesat mai departe de
acest material. Ce sper să găsesc, sunt câteva poze făcute la o probă de afară, pe un câmp verde. Remarc, povestind, ce mare importanţă a avut această performanţă pentru mine. Era prima ieşire activă în faţa publicului, cu o temă personală, dar care putea atinge pe oricine atent la ritmul de evoluţie al propriei fiinţe. Era şi tema mea, de mutat cu „cortul” în altă parte, altă ţară. Această experienţă a mobilităţii, odată traită, devine o dată de neşters din creier. Cortul mi se pare şi acum o parabolă valabilă. „Rochia-cort” am dăruit-o anul trecut unei prietene, care are un studio de dans. Chiar în seara performanţei am luat drumul spre Wangen, împreună cu Juliane Stiegele şi Ursula Geggerle-Ling, unde avea loc seminarul FIU. Eu am frecventat, până în 1993, şase asemenea seminarii. Pentru mine, au constituit o perioadă de decantare. Fascinaţia personalităţii lui Joseph Beuys consta pentru mine, spus pe scurt şi din amintiri, în conceptul lărgit asupra artei, care avea ca premisă Jeder Mensch ist ein Künstler (fiecare om este un creator / artist), deci fiecare la locul lui de muncă sau unde se află în societate, are posibilitatea să acţioneze activ, dezvoltându-şi capacităţile, cu fantezie, pentru binele social şi individual. Participă în felul acesta nemijlocit la dezvoltarea societăţii, înţeleasă ca soziale Skulptur. Această teză scotea artistul din situaţia de excepţie, excentricitate, ca producator de
tablouri; el/ea devenind util , important societăţii tocmai ca model de libertate şi creativitate. Munca celorlalţi oameni, din alte domenii, trebuia în aşa fel facută, organizată, încât să fie plină de fantezie şi umanism. Societatea în întregime era un organism viu care putea fi vindecat prin înnoiri în cele trei domenii ale ei, Dreigliederung (triarticularea Organismului social) prin Cultura liberă, în care luau naştere şi se prelucrau ideile prin Economie solidară şi neorientată, în primul rând, spre profit individual, prin Drepturi democratice cu tendinţa spre o democraţie directă, exersată de popor. În societate, de importanţă majoră era Wärme-Prinzip, Căldura, ca forţă universală, în arta lui Beuys ea fiind reprezentată prin Fett und Filz als Speicherfür die Wärme – grăsime şi pâslă, ca rezervor pentru căldură, real şi simbolic. Christus-Bild, creştinismul cu valorile lui de exemplaritate şi umanism, precum şi importanţa naturii ca bază a vieţii (Beuys este unul din întemeietorii partidului verde-ecologist) erau alte premise ale gândirii beuys-iene, de mare atracţie pentru mine. Pe scurt, era imaginea unui univers creator şi creativ, care dădea fiecărui om mediul şi posibilitatea de a se împlini activ. La seminarii luau parte între 25-30 de oameni de meserii diferite, câţiva artişti, psihologi, pedagogi, profesori şi învăţători, unii de Waldorfschule, economişti, terapeuţi, ş.a. Cei mai mulţi erau germani, dar mai apăreau şi alţi participanţi, de ex. din Elveţia, Italia, Olanda şi, o dată, cineva din Norvegia. Ca docenţi am întâlnit şi câţiva foşti studenţi ai lui Beuys, de ex. Stephan Stüttgen, fratele lui Johannes Stüttgen, Gisela Groener, Walter Dahn, Günter Lierschof ,dar şi economişti sau politicieni, filosofi, sau chiar un director de muzeu, Dieter Koepplin (Basel), comentatori ai lui Beuys ca Rhea Tönges-Stringaris, Volker Harlan. În general, în cadrul fiecărui seminar erau corelate aspecte deosebite tradiţional, ca: artistice, politice, de drept, filosofice, antroposofice, religioase ş. a. Fiecare seminar avea şi o parte de exerciţii practice, în care, prin desen, instalaţie sau jocuri/acţiune, se încerca găsirea unor noi forme de expresie a conceptelor dezvoltate teoretic. Dialogul era şi el o formă de bază a conlucrării, şi aveam ca exemple ore de vizionare de filmări cu Beuys, în dialog la diverse ocazii sau filmări în timpul acţiunilor lui. Simţeam caracterul utopic al teoriei, mie însă mi se potriveau aceste
cursuri, lărgindu-mi câmpul de vedere şi ancorându-mă într-un câmp social cu conexiuni interesante. Nu mă mai simţeam singură cu insatisfacţia inofensivităţii activităţii artistice, aşa cum o simţisem până atunci, mai ales de când venisem în Germania. Rezultatul a fost felul mult mai liber şi îndrăzneţ de a-mi pune în aplicare ideile.

În cursul anului 1991 a fost propusă artiştilor plastici, de către
Asociaţia Internaţională de Arte Plastice / Vizuale, tema despre pământ: Erde-Zeichen-Erde (Pământ-Semn-Pământ) Atunci am participat, în cadrul Uniunii, unde eram implicată şi în organizarea
expoziţiilor, cu o lucrare grafică compusă din 12 foi de 70 x 50 cm, un fel de călătorie spre centrul pământului, cu date ştiinţifice incluse (titlul: Augsburg-München-Erdmittelpunkt). La aceeaşi expoziţie aveam o instalaţie despre pământ-intelect, grăunţe şi încolţire. Am avut şi iniţiativa unei acţiuni stradale, pe care am pus-o în aplicare împreună cu doi colegi, Brigitte Heintze si Felix Gattner. Se desfăşura astfel: timp de trei zile, dăruiam pe stradă câte o pungă cu pământ (pungă cu inscripţia

„bogat în vitamine şi sănătos”, aşa cum se primea în magazinele alimentare) trecătorilor de pe stradă, în schimbul unei povestiri personale, despre trăiri legate de pământ. Aşa aveau loc discuţii interesante, de la amintiri din copilărie până la propuneri de spaţii verzi în oraş… Acestea erau consemnate şi urma să le organizăm dupa caracter şi conţinut într-un caiet închinat pământului. În 1993 am participat la ultimul seminar FIU. Am avut senzaţia că îmi clarificasem şi îmi găsisem poziţia. Simţisem şi graniţele acestei experienţe pentru mine. Între timp, avuseseră loc schimbări politice importante, care aveau ecou şi în trăirea mea psihică. Revoluţia din România şi unirea Germaniei erau realităţi în urma cărora urma să se realizeze şansa ce se dădea oamenilor, de a trăi mai bine. Cum ştim, între teorie şi aplicarea ei este o mare deosebire, iar vindecarea Organismului social, cum au dovedit-o faptele, nu este lucru uşor… Întărită prin recunoaşterea propriilor posibilităţi şi limite, mi-am concentrat atenţia, în sfârşit, spre prima mea expoziţie personală, ce a avut loc în vara lui 1994. Mai înainte, în februarie 1994, făcusem cu 3 artişti prieteni o expoziţie de grup, fără program comun, numai cu certitudinea că ne apreciam reciproc. Una dintre colege, Gabriele Fecher, îşi făcuse lucrarea de masterat cu instalaţia lui Beuys din München : Zeige deine Wunden (Arată-ţi rănile) . Mai participau Brigitte Heintze şi Walter Bergmoser. La această expoziţie comună, eu participam cu 3 feluri de lucrări : o serie de 9 lucrări pe hârtie în acuarelă, tuş şi cretă, despre evoluţia persoanei / a individului, o instalaţie despre conştientizarea poziţiei omului în lume, om ce poate gândi şi hotărî spre a acţiona etic, religios, cu răspundere ,unsere kleine Runde Welt…( mica noastră lume rotundă), o instalaţie despre mijloacele plastice, de la linie la suprafaţă şi pictură (sunt de văzut în portofoliu). Am avut marea satisfacţie să mă simt înţeleasă şi apreciată în sensul pe care-l doream, fiind chemată să expun unsere kleine Runde Welt câteva luni mai târziu, în cadrul unei conferinţe despre Dezvoltare economică în perspectivă ecologică, ce a avut loc în Casa Oraşului (construită de Richard Meyer) în Ulm.

Observ că aţi colaborat foarte bine cu grupuri de artişti. Nu v-aţi fi gândit la o personală?

Despre hotărârea de a face prima expoziţie personală – îmi trebuise mult timp până a fi convinsă că vreau să o fac şi că o voi face cum consider eu, că este mai adevărată pentru mine. Cum am menţionat, formele pe care le luau lucrările mele erau diferite ca aspect, iar această diversitate nu o întâlneam de obicei în expoziţiile altora ; avusesem până atunci nesiguranţa de a mă manifesta printr-o expoziţie proprie, de amploare. Acum eram însă întărită de experienţele precedente şi mă cunoşteam mai bine. Eu faceam aşa în cunoştinţă de cauză, pentru că aşa avea nevoie fiinţa mea să se exprime.

Am expus sub tema celor patru elemente Gânduri despre pământ, foc, apă,
aer
. Aşa puteam aborda o temă ce mă însoţise în timp şi sub care puteam asocia lucrări mai vechi cu altele proaspăt făcute, în tehnici diferite: însăşi natura elementelor este multitudinea de forme care, în acelaşi timp, dau „întregul”.

Unde a avut loc această expoziţie şi ce a însemnat ea pentru dumneavoastră?
Gânduri despre pământ, foc, apă, aer a avut loc în Grădina botanică din Augsburg, în iulie 1994. Expoziţia avea un caracter deosebit şi prin lărgimea perioadei de timp ce o cuprindea. Aveam, deodată, o panoramă a parcursului gândirii şi evoluţiei mele plastice din ultimii 20 de ani. Era un fel de sinteză a ceea ce se păstrase şi crescuse peste ani de traversări, de schimbări şi căutări.

Aţi putea să îmi spuneţi câte ceva despre lucrările expuse?
Fac acum o enumerare şi o scurtă descriere a lucrărilor expuse. Expoziţia avea loc într-o şură mare din mijlocul Grădinii botanice din Augsburg. Era un loc de lucru pentru grădină, dar şi pentru expoziţii de informare şi, uneori, artistice. Îmi convenea acest caracter de lucru şi vecinătatea cu natura frumoasă, îmblânzită; publicul foarte numeros şi variat ca vârste şi preocupări era deschis sau putea fi câştigat pentru gânduri şi impulsuri noi. Se intra prin porţi largi de lemn impregnat, închis, aproape negru la culoare. Pe aceste porţi erau afişate fragmente din texte fotocopiate din scrierile lui Agrippa von Nettensheim (1486-1535), descrieri fenomenologice, speculativo-magico-ştiinţifice ale vremii de până la început de Renaştere. Erau texte ce mă inspiraseră în meditaţia asupra structurii şi manifestării lumii. Această înclinaţie filozofică, de a a-mi pune „marile întrebări”, este un fel de motor al creativităţii mele. Este o mirare ce se poate manifesta în orice moment de atenţie conştient, aşa cum se miră copiii când descoperă lumea. În tinereţe mă fascinaseră gânditorii presocratici, şi acum mi se arăta, dintr-odata, că ceea ce părea disparat şi diferit din punct de vedere strict superficial- formal- plastic, se lega bine şi coerent în cercetarea fasetelor, sub denumirea de Elemente.

Porţile şurei, aflate în partea centrală, lungă, a clădirii, aveau o deschidere posibilă, simetrică pe peretele opus, care rămânea închisă pe timpul expoziţiei. Această poartă folosea optic ca fundal pentru lucrarea Augsburg-München-Centrul Pământului, lucrare ce am descris-o ulterior, ea participând la expoziţia Pământ-Semn-Pământ, din 1990 (există o fotografie în portofoliul de la Curtea Veche).

În centrul sălii,cu ciment pe jos, era o instalaţie cu tema Apei. O pictură de 1m x 1m, intitulată Ochi de apă, reprezentând curente, vârtejuri în curgerea apei; era pusă pe un plan înclinat, alcătuit dintr-un pat de pietriş, care devenea şi un fel de ramă a tabloului, depăşindu-l ca mărime şi continuând formele cursului apei din tablou, acum în formele sinuoase ale „şuvoaielor” de pietriş mai fin şi mai mare. Aceste mărimi de pietre, servind plastic evidenţierii curgerii, erau tot efectul activităţii de rostogolire şi deplasare a apei.

Desenele-studii despre apă ale lui Leonardo şi o carte foarte interesantă, Das sensible Chaos, de Theodor Schwenk, mă însoţiseră la lucru. Tot cu tema Apei se mai ocupa o instalaţie alcatuită dintr-un pupitru construit special, pe care era o mare carte, învelită în pânză albă , un fel de moştenire culturală, a cărei semnificaţie ne rămânea ascunsă (” cartea deschisă a naturii „, în care citim după regulile noastre omeneşti, rămânând în continuare în mister)… Pânza în care era învelită cartea se prelungea, coborând răsucit (cam ca pânza de la Înălţarea lui Hristos, de Grünewald) într-o cadă cu apă. Cada era de zinc, din acelea ce se foloseau în gospodării înainte de a avea apă curentă – deci de consum neglijent şi nelimitat al epocii moderne. Prin capilaritate pânza se umezea uşor, astfel încât şi suprafaţa cărţii devenea vie, uşor „transpirată”, iar ceva din mister ne era comunicat prin această percepţie vital-umedă.

Pupitrul, care, altfel, ar fi folosit unui vorbitor, era orientat nu spre public (mijlocul sălii), ci spre perete, spre o convorbire cu sine însuşi sau spre o cugetare monahală. Drept imagine inspirativă, în faţa ochilor, era de văzut litografia alb-negru din 1975, reprezentând două mâini (mărite), ocrotind o picătură uriaşă de apă. Această litografie făcea parte dintr-o serie începută prin 1974, din care mai expuneam aici Nisip şi apă şi Soare, pământ, apă. Ca paranteză, tehnica litografiei nu am mai practicat-o după plecarea din ţară, cu excepţia unui scurt intemezzo – stagiul de o săptămână într-un Centru de tehnici grafice, din Kasterlee, în Belgia, 1981.

Pe peretele vestic era abordat elementul Aer, prelucrat într-o serie de Luftwesen – Fiinţe ale aerului. Era o serie de lucrări pe hârtie 90 x 110 cm, o compoziţie de forme galbene, pictate în acuarelă, cu colaj de hârtie neagră, reprezentând modalităţi variate liber, pe tema aripilor de fluturi. Acele vârtejuri şi ochiuri de o ordine specială, rezultată prin hazard şi interferenţă, un fel de insule lizibile în teoria haosului – în acel timp, o teorie foarte discutată şi atotcuprinzătoare, ca posibilităţi de analiză.

Citisem cartea Aus dem Nichts, despre creativitatea naturii şi a omului, scrisă de fizicianul Gerd Binnig, purtător al premiului Nobel, şi alte scrieri în această direcţie. Cel mai frumos mi se părea procesul de creativitate ce-l simţeam în propriul lucru, îl vedeam ca o oglindire în mic al unui mare şi atotcuprinzator generator de creativitate în natură/lume. Aşa, aceste „aripi de fluturi” erau nişte posibile închipuiri paralele la extraordinara inventivitate universală sau, mai exact, făceau parte din ea. Utilitatea/Destinaţia lor nu era zborul, ci înariparea gândurilor omeneşti despre aer şi zbor.

Sub această serie de aripi, pe sol, apărea „umbra” unui fel de archeopterix, realizat dintr-un nisip negru (înnegrit cu săruri de argint ale unui developator de fotografie, primit de la colegul meu de la Neu Ulm, Walter Bergmoser).

Acest nisip era numit de colegul meu „cenuşa luminii”, pentru că avea loc acea ardere şi înnegrire în prezenţa luminii. În cazul de faţă, acel Archeopteris devenea pasărea Phoenix, ce renaşte din propria cenuşă, ca simbol al veşnicei reînnoiri. Practic, această instalaţie a şi suferit mai multe înnoiri, când copii mici treceau în fugă prin ea, puteam s-o refac, practic, din acelaşi material, ordonat din nou prin şablonul iniţial.

Instalaţia Marele Cuib, situată în partea de nord a sălii, era formată dintr-un cuib împletit din crengi de cca. 90 x 120 cm, în cadrul lui fiind cuprinse alte două cuiburi. În mijlocul unuia se afla un glob pământesc cu trabantul lui, Luna şi, ca pandant, alt cuib, având în mijloc un modelaj de creier omenesc; un apel si la memoria sau la mărimea noastră omenească: suntem foarte „mari” şi foarte mici în lume…

Special pentru această expoziţie, pictasem patru pânze cu imagini sintetice, simbolice, pentru fiecare element , poziţionate în centrul părţii de sud. Aproximativ vis-a-vis, o serie de desene pe hârtie şi folii suprapuse, intitulate Caiet de lucru, care au fost, într-adevăr, o notaţie de gânduri desenate. Din această serie am realizat şi caietul de expoziţie / catalog (fotocopiat).
Care a fost apogeul experienţei dvs. de până acum?
În 1995, vara , am petrecut mai mult de o lună si jumătate în sudul Franţei, într-un mic sat, Sainte Colombe, unde am pictat afară, peisaj. Am pictat în acuarelă şi am desenat; libertatea de mişcare în tehnica mea favorită, acuarela, creştea cu fiecare nouă abordare şi, acum, după 12 ani de la acea vară, mi-a rămas amintirea unei atemporalităţi a momentului de lumină, un fel de suspendare şi trecere a mea însăşi în peisaj, mirosuri de ierburi, sunete de insecte şi zbor de ulii peste pajişti de vară. Cred că atunci, prin acel lucru reînceput proaspăt, zi de zi, ajunsesem la libertate, naturaleţe şi siguranţă a gestului pictural.

Spre sfârşitul perioadei de pictat acolo, am realizat câteva imagini de peisaj sintetice, pictate încă afară, dar mai mult din impulsuri înmagazinate.Vezi imagini… În parte, am expus aceste lucrări în toamna lui 1996, în Salomo-Haus din Augsburg (împreună cu soţul meu, Georg Coulin, el expunând peisaje în ulei).

În altă parte, în altă combinaţie de lucrări, din 2006, ele au apărut într-o Cafenea-galerie din Wertingen.

Am remarcat, în portofoliul de la Curtea Veche, Labirintul. Puteţi să îmi povestiţi câte ceva despre el?
Tot în vara lui 1995, la Sainte Colombe, am demarat, paralel cu pictura de peisaj, conceptul primelor foi ce anunţau labirintul. Era un fel de „scriitură”, mai întâi de simboluri venite spontan şi semi-conştient, cam ca o scriere automată: o parte de umbră, de conflict şi nelinişte îşi făcea loc şi căuta o expresie. Pe foi de desen A3 îmi propuneam să înşir tot ce-mi vine, din necesitate de moment sufletesc, prinsă într-o prescurtare de semn ori simbol. Era un fel de jurnal fără cuvinte (la început), în care puteam nota scurt, sub imboldul unor imagini venite dintr-un subconştient colectiv.

Labirintul, ca simbol existenţial, mă preocupa de mai multă vreme; acum începeam, mai mult în joacă serioasă, să strâng „pietrele” ce trebuiau să-l alcătuiască. Aceste pietre rezultau prin plierea foii desenate (mai târziu şi scrise), în aşa fel încât să se obţină un fel de cutie deschisă în spaţiu, care putea fi din nou pliată, luând o formă plată. L-am numit Reise-Labyrinth (Labirint de călătorie), presupunând că poate fi purtat peste tot, ca un fel de manuscris al psihicului personal.

Am pus în practică acest titlu, luându-l cu mine în geamantan, alături de hainele de călătorie, spre Istanbul, în septembrie 1995, unde l-am expus în cadrul expoziţiei de grup Zece artişti germani, la Galeria Taxim. Era o primă variantă a labirintului, cu patru cărări.

Lucrul la această temă a continuat, au apărut cuvinte şi frânturi de texte, toate din tensiunea şi dorinţa de exteriorizare a unor stări conflictuale şi subordonarea lor unui motiv arhaic, de drum spre „centru”, cu erori şi regăsiri. Foile scrise sau desenate au fost fotocopiate suprapuse , combinate, în parte colorate. Cu foile originale, pliate, am alcătuit labirintul, cu cele prelucrate, „vocabularul „. Poate fi, într-adevăr, numit aşa pentru că, în parte, caută să împace cele două limbi şi culturi în care trăiesc.

El a fost atârnat pe nişte tifoane, „în aer”, prima dată la expoziţia Labirinth-Zeichen-Wort, din 1997, într-o cameră princiară a Sfatului din Augsburg (clădit 1616), în vecinătatea Sălii aurite. Special pentru această sală cubică, cu doi pereţi de ferestre orientate spre oraşul vechi, şi ca întregire a labirintului cu vocabularul , am mai pictat o serie de nouă figuri, păzitoare ale labirintului (pentru mine, o amintire a frescelor de pe pereţii bisericilor româneşti, lucru remarcat şi de alţi vizitatori avizaţi).

Această instalaţie din hârtie alcătuia o unitate clară şi de sine stătătoare, şi contrasta acut cu somptuozitatea sălii aurite cu picturi baroce. Expoziţia s-a bucurat de succes şi interes la public, foarte mulţi au făcut drumul prin labirint, percepându-şi propriile trăiri şi realizând această parabolă a drumului de dezvoltare iniţiatică (Individuation, la C. G. Jung). Vezi şi Mircea Eliade, Încercarea Labirintului3:”Iar eu cred că labirintul este imaginea prin excelenţă a iniţierii”. Pe de altă parte , consider că orice existenţă omenească este alcătuită dintr-o serie de încercări iniţiatice.

Labirintul (singur) a mai fost expus la Bonn, în iarna 1996, într-o expoziţie de grup, şi în Bucureşti, la Palatul Mogoşoaia, în 2003, în expoziţia Ion Grigorescu şi prietenii.

În primavara lui 1996 a avut loc Räume-Rhytmen-Relationen (Spaţii-Ritmuri-Corelaţii), expoziţie realizată împreună cu prietena şi colega mea de atelier, Brigitte Heintze, în Galeria micului castel din Bobingen, de lângă Augsburg. Aveam la dispozitie trei săli de expozitie, plus un gang larg la intrare, şi o casă a scării.

Ne propuseserăm să facem această expoziţie împreuna, cu lucrări noi, în mare parte făcute din inspiraţia spaţiului de expunere. Camera centrală, de formă aproximativ semicirculară, era ocupată de o instalaţie pe care am dezvoltat-o împreună, Univers de forme. Acesta era alcătuit dintr-o bandă de hârtie transparentă, pe care se succedau, montate, o serie de forme abstracte, ieşite în procesul liber de creaţie – Schöpfung, prin procedeul Papierschöpfen – facerea hârtiei. Acest procedeu vechi, de formare a foilor singulare de hârtie (unicate, Büttenpapier) presupunea luarea unei cantităţi din masa de celuloză cu ajutorul unei site, pe care erau apoi scurse, uşor presate şi uscate. Variam aceste forme, introducând şi şabloane ce lăsau părţi libere, reieşind noi contraste şi posibilităţi de plin şi gol. Această naştere din apă a formelor, care la început sunt gelatinoase, abia apoi devin solide, m-a dus cu gândul la apariţia şi modificarea continentelor în miliarde de ani, la mişcarea lor, care mai are loc şi astăzi (teoria lui Alfred Wegener, despre care citisem în special cu ocazia acţiunilor şi expoziţiei Erde-Zeichen-Erde, 1991). Aşa am asociat benzii de forme atârnate de tavan, două tăvi de zinc, special făcute la comandă, în formă de paralelipiped neregulat, plasate în stânga şi dreapta pe podea, încadrându-se bine în semicercul peretelui.

Pe apă pluteau forme de ceară albă, ieşite din ceara încălzită, turnată şi solidificată, ca un fel de magmă iniţială; pe apă, păreau un fel de continente care, la cel mai mic impuls (nu se mişcau de la sine) păreau că se caută, aseamănă, se potrivesc unele cu celelalte, alcătuind noi posibilităţi de suprafeţe „continentale”.

A doua grupă de lucrări din expoziţie o constituia instalaţia Creştere, care umplea o sală boltită, foarte frumoasă. Sala mă inspirase prin forma ei aproape cubică, boltită, împărţirea ritmică a pereţilor conţinând bolţi şi nişe, două ferestre spre grădină, şi un parchet de culoarea mierii … Creşterea era alcătuită din 8 picturi pe pânză, pictate cu pământuri colorate, ce le preparasem din rezerve aduse din Franţa sau, în parte, adunate aici, în împrejurimi. Dimensiunile lucrărilor, toate de formă pătrată, erau în progresie geometrică, de la 30 x 30 cm, până la 170 x 170 cm. Titlurile şi fotografiile le găsiţi în dosar! Tema era creşterea, dezvoltarea personalităţii umane, exprimată prin simboluri generate de trăiri autobiografice. Pe pervazul celor două ferestre erau 12 figuri de lut nears, dormind – generatoare de vise.

Aveţi o activitate densă şi variată. Care ar fi concluziile unei astfel de activităţi?

Şi expoziţia din vara lui 2000 – Imagini feminine şi imaginări de culoare – ar fi fost de comentat, sau Mişcare în miere, din 2002, care a avut loc într-un studiou de dans, ori Lumină şi umbră, imagini pe centru de la Galeria Cervino, din toamna 2004.

Acum aş mai vrea să adaug câteva gânduri despre felul cum s-a desfăşurat activitatea mea artistică. Ceea ce pot afirma cu siguranţă este că am înţeles făcutul de artă ca un mijloc de trăire personala şi individuală. Mijloacele artistice, tehnicile ştiute sau noi descoperite ori asimilate, le-am folosit ca pe nişte instrumente care-mi stăteau la dispoziţie, ca să trec prin viaţă, dând răspunsurile mele la problemele ce mi se formulau.

Am fost atentă tot timpul şi sunt în continuare atentă la ce se petrece în jurul meu, în artă. Cred, însă, că am rămas consecventă mie, poate tocmai dintr-o sinceritate de care am nevoie, ca de un element esenţial, constitutiv.

Felurile formale diferite în care am abordat ceea ce m-a interesat sunt rezultatul încăpăţânat de a-mi rămâne mie aproape, în primul rând, şi nu cerinţelor din afară ale juriilor şi pieţii de artă, care cer un fel de emblemă constantă, uşor recognoscibilă, ce se consideră stil. Ce este caracteristic la mine este tocmai mişcarea, schimbarea, în curgerea făcutului de artă, atât cât mi-a fost mie cu putinţă până acum.

Care este, totuşi, leitmotivul lucrărilor dvs.?

Cea mai îndelungată perioadă de păstrare a unei „formule” este aceea a „lucrărilor pe centru”, în acuarelă, numite de mine şi meditaţii. Aţi văzut din ele la Curtea Veche, în personala Fereastra de lumină. Au apărut ca o revelaţie în 1999.
Observ că preocupările dvs. artistice, în principiu, sunt bazate pe introspecţie, nefiind realizate în vederea unei recunoaşteri publice cu orice preţ. Totuşi, cum a funcţionat, în acest caz, relaţia cu piaţa de artă şi cu achiziţiile lucrărilor dvs.?

Primele două lucrări, acuarele de 76 x 56 cm, sub titlul Roşu, Verde, expuse într-o expoziţie anuală colectivă, mi-au adus bucuria de a fi cumpărate de Bayerische Staatsgemäldesammlung din München (Muzeul de Artă Bavareză). Acest lucru s-a repetat în anii 2000 şi 2001, cinci lucrări în genul acesta aflându-se în posesia acestei colecţii. Această recunoaştere a fost atât de binevenită, cu atât mai mult cu cât, ceea ce-mi reproşam în viaţa mea artistică, era că activasem prea puţin orientat spre ţelul afirmării şi recunoaşterii. Poate este o trăsătură individuală şi, în parte, rezultatul unei formaţii într-o societate în care lucrurile erau gata reglementate. Oricum, şi aşa, ocupându-mă puţin de achizitori şi galerii, am avut achizitori oficiali, printre care Centrul pentru ajutorarea tinerilor, St.Gregor din Augsburg, Oficiul de Stat pentru constructii civile Dillingen, o pictură murală la sala de festivităţi din Schmiechen, de lângă Augsburg, două acuarele vândute în Japonia, dintr-o expoziţie organizată de Uniune, şi multe persoane particulare, care îndrăgiseră felul meu de lucru .
Ca o concluzie la tot ce aţi povestit până acum, cu mare talent, ce rămâne, cu adevărat, adânc înscris în conştiinţa dvs. de acum, aflată, bănuiesc, într-un proces de decantare a experienţei de viaţă?

Cere ceva osteneală uitatul „îndărăt”, dar aduce în lumina conştientului cam cum arăta până acum desenul fluviului care se cheamă viaţă. Văd ce m-a agitat, preocupat şi cum am ajuns la ce fac acum; cum ar fi de exprimat în cuvinte, ce caut (sau, adaptându-l pe Picasso, care zicea că nu caută, ci găseşte!), cam ce găsesc, ducându-mi lucrul mai departe… Poate cea mai scurtă formulă ar fi că făcutul meu de artă este, pentru mine, un Lebensmittel, deci, în sensul curent german, Aliment (spiritual, aici), şi, mot-a-mot, UN MIJLOC DE A TRĂI.

(Dialog între Florina Coulin şi Simona Vilău).

One Comment

  1. Mult stimată Doamnă Florina, între anii 1947-1950, la Sibiu, am fost elevul, la vioară, al doamnei Olga Coulin, soţia pictorului Arthur Coulin. Ştiu că avea doi fii. Nu ştiu cum se numeau, dar ştiu că locuiau în Bucureşti. Nu ştiu în ce an se născuse primul fiu, dar ştiu că al doilea s-a născut în anul 1907. Am citit în monografia Arthur Coulin, că tatăl lui Georg era Richard, iar bunicul Alfred. Să fi fost Alfred unul din cei doi băieţi ai doamnei Coulin ? Vă implor, comunicaţi-mi aceste date biografice şi adresa Dvs. de Mail, pentru a vă trimite câteva date biografice despre mine. Vă mulţumesc din suflet, G. Kumbetlian.
    P.S. După calculele mele, Georg ar trebui să fie nepot (sau strănepot) al doamnei Coulin ?


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: