Skip navigation


Mitul” conform căruia pictura românească – în special cea transformată în educaţie formală – este tributară modernismului prost înţeles şi se edulcorează pe zi ce trece începe să se spulbere. Nu neapărat brusc, total sau regenerativ, ci perseverent şi constant.

Avem ca dovadă activitatea unor viitori absolvenţi artişti, primii dintre cei care “au căzut pradă” modulului universitar de trei ani, instruiţi eficient de către profesorii Petru Lucaci şi Ciprian Paleologu, la Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti.

Ei au inaugurat recent, în luna februarie 2008, o expoziţie de grup la galeria Apollo din Bucureşti, intitulată sugestiv Optsprezece. Păreri, bucurii şi neajunsuri veţi afla în paginile ce urmează.


1. Majoritatea lucrărilor voastre sunt inspirate din fotografia contemporană şi din arta digitală. Ce înseamnă acest tip de demers pentru voi şi care sunt premisele sale ?

Codruţa Cernea: Ţinând cont de faptul că multe din temele de atelier au avut ca punct de pornire fotografia, mă gândesc că nouă ne-a cam intrat fotografia „în sânge”. De asemenea, lucrul constant cu fotografia ne-a făcut-o oarecum mai familiară şi ne stimulează să o abordăm şi ca modalitate de exprimare de sine stătătoare; în plus, prelucrarea unei fotografii poate duce la realizarea de imagini surprinzătoare care ne provoacă să ne jucăm altfel cu elementele de limbaj plastic. Şi totuşi, acum, la elaborarea proiectului de licenţă, unii dintre noi lucrează exclusiv având fotografia ca punct de plecare, iar alţii o ignoră complet. Este şi asta o opţiune personală dictată pe de o parte de sensibilitatea fiecăruia iar, pe de altă parte, de specificul proiectului dezvoltat la un moment dat.

Dana Dincă: Fotografia contemporană şi arta digitală fac parte din elementele ce compun   universul artistului postmodern, noi am început să ne folosim de acestea sfătuiţi de profesor. Temele impuse care presupuneau un ajutor de acest gen ne-au condus pe un drum puţin greşit. Au schimbat ordinea etapelor de lucru, se trece peste schiţe şi se caută o imagine finală cât mai repede. Fotografia creează iluzia că ea rezolvă toate problemele pe care artistul trebuie să şi le pună (compoziţie, cromatică etc.). Arta digitală în general conduce spre automatisme şi spre limbaje mai sărăcăcioase din anumite puncte de vedere. Înţelegerea lor şi utilizarea lor precaută trebuiesc urmărite.

Mihai Florea: Eu mă consider un produs al societăţii în care am fost crescut, iar imaginea fotografică face parte din această cultură… Fotografia are calitatea de a reproduce fidel realitatea imediată (…). Pentru mine, acesta este un lucru foarte important, pentru că pot transmite un mesaj mult mai rapid la o arie mai largă de oameni. Iar transpunerea  imaginii fotografice în pictura pe pânză conferă lucrării finale o anumită preţiozitate, pe care fotografia nu o are…

Cristina Garabeţanu: Consider că „artistul” a evoluat foarte mult începând cu a doua jumătate a secolului XX, el nu se mai poate limita doar la o specializare, cum ar fi pictura. El trebuie să facă tot ce înseamnă artă şi să se exprime liber, în orice formă. Artistul este multifuncţional. Lucrările mele sunt, într-adevăr, inspirate din fotografii şi din arta digitală, iar acesta nu consider a fi un lucru straniu, deoarece arta, conceptul şi fotografiile iniţiale sunt create tot de mine. O lucrare nu pare a fi niciodată terminată în întregime, oricum este ea exprimată, şi asta deoarece lucrarea transmite o stare a artistului, ea evoluează pe parcurs, iar creaţia se amplifică odată cu el. 

Alexandra Călin: În pictura mea, demersul plastic porneşte din premise de cercetare şi interpretare. Acest tip de demers, foarte strâns legat de fotografie şi de transpunerea artei digitale cu mijloacele tradiţionale, este un răspuns la sau este în pas cu societatea în care trăim şi cerinţele ei actuale. În general, există o „modă” în care se folosesc imagini  lizibile, consumeriste, de tip Pop art.

Irina Broboană: Mediul digital este unul confortabil, atractiv pentru noi, în momentul de faţă, atât în plan profesonal, cât şi în cel particular. Este, probabil, motivul principal pentru care detaşarea de acesta devine aproape imposibilă, în ciuda riscurilor pe care le impune la nivelul procesului de cristalizare a proiectului artistic, din punct de vedere conceptual. Încrucişarea şi combinarea limbajelor este, desigur, o modalitate de îmbogăţire a expresiei, firească în contextul tehnologic actual, atractivă cu atât mai mult cu cât suntem încă în faza experimentării.  

2. Credeţi că mai poate rezista artistul „tradiţional” de azi fără ajutorul şi/sau influenţa multimedia ?

Codruţa Cernea: Multimedia, sub diversele sale aspecte, este deja integrată stilului de viaţă urban, aşa că e greu să te disociezi de influenţa pe care o exercită. Sunt convinsă însă că se pot realiza lucruri pertinente folosind doar creion şi hartie sau pensula şi pânza. Tentaţia de a experimenta în afara mijloacelor „tradiţionale” este totuşi mare; dar … la fel, fotografia, animaţia, filmul … sunt doar alte modalităţi, foarte actuale acum. Important e ce faci cu ele, cum alegi să le foloseşti!

Dana Dincă: Un artist bun rezistă fără ajutorul multimedia. Se poate folosi de alte mijloace, orice mijloace pentru a spune ceva. El se adresează unui public care poate înţelege orice, oricum ar fi pus. Este greu de scăpat de influenţa multimedia. Ne înconjoară şi este imposibil să nu atingă percepţia  artistului contemporan, dar asta nu înseamnă că vom fi cu toţii schimbaţi.

Mihai Florea: Nu cred că multimedia este neapărat un ajutor, dar este cu siguranţă o influenţă. Influenţă pe care o are orice artist contemporan, însă la unii influentza este mai mare, deci mai vizibilă, iar la alţii este mai mică şi mai greu de recunoscut.

Cristina Garabeţanu: Dacă “tradiţional” înseamnă pictură de şevalet, în care nu se aduce nimic nou sau ca ea să fie 100% pură, fără nici o intervenţie de nici un fel… Nu neapărat ca mod de exprimare, ci conceptual, văd doar o supravieţuire artizanală. Pentru  a “trăi” are nevoie de prezent, de multimedia. În România se simte o mare nevoie de artă conceptuală şi experimentală. Suntem suficient de subdezvoltaţi din acest punct de vedere, iar asta se vede în primul rand datorită “consumatorului”, care nu are o educaţie culturală necesară pentru a înţelege ce se întâmplă cu arta azi. 

Alexandra Călin: Artistul tradiţional nu mai poate rezista în societatea de astăzi fără implicarea multimedia în demersul său;  poate face asta, dar va fi izolat, incapabil, inadaptabil la ceea ce se întâmplă în jurul lui, îl văd trăind în alt spaţiu. Personal, optez pentru implicarea în social prin medii variate de exprimare: video,  manifest, performance, obiect, ambient, acţiuni în stradă ale artiştilor contemporani.

Irina Broboană: Asociez, mai degrabă, sintagma „artă tradiţională” ideii de pictură de şevalet, procesului artistic văzut ca mod de ilustrare a unor abilităţi tehnice. Complexitatea unui proiect e dată de conceptul pe care se bazează, limbajul este mai puţin relevant.

3. Voi sunteţi prima generaţie care absolvă un modul de studii universitare de trei ani. Cum vi s-a părut experienţa aceasta şi cât consideraţi că v-a avantajat/dezavantajat ?

Codruţa Cernea: Timpul de acumulare s-a comprimat foarte mult, cu rezultate superficiale în unele cazuri. Bănuiesc că lucrurile s-au schimbat atât pentru noi, studenţii, cât şi pentru profesori. Încă din primul an, la atelier, s-au pus în discuţie probleme precum obsesii personale – atitudine tranşantă – concept, iar după doi ani ar trebui să fim cu toţii suficient de copţi pentru a putea dezvolta un proiect personal, respectiv proiectul de licenţă; trebuie să reuşim să stăm pe propriile picioare mult mai devreme; pentru unii pluteşte în aer nevoia imperioasă de a continua cu un master.

Dana Dincă: Trei ani sunt prea puţini, cel puţin la această secţie (n.a. pictura). Prin unele materii teoretice se trece prea repede, se acoperă mai puţine informaţii, nu există o perioadă de timp în care să se utilizeze şi să se aşeze acele informaţii. Superficialitatea cu care se realizează unele lucruri dezavantajează pe toată lumea. Trăim într-o eră a vitezei, dar poate nu este cea mai indicată soluţie în artă. Aici încă se mai gândesc lucrurile la un alt nivel.

Mihai Florea: Eu sunt de părere că trei ani sunt prea puţini pentru a acumula toate cunoştiinţele predate la o instituţie cum este U.N.A. Poate, în timp, acest aparent dezavantaj se va dovedi a fi un avantaj…
Cristina Garabeţanu: Dezvoltarea unui copil din ultimele generaţii este cu mult mai rapidă, “coaptă forţat”, aş putea spune. Asta nu presupune şi o maturizare a lui. Faptul că facultatea de arte durează 3 ani este un pic aberantă… studentul neavând timp şi, de multe ori, nici spaţiu necesar pentru a deveni artist. Pe de altă parte, terminarea unei facultăţi nu presupune şi cariera pe care o vei urma. Majoritatea studenţilor din anul terminal sunt pur şi simplu dezorientaţi. Habar nu au ce vor să facă mai departe, iar o mare parte din vină cred că o are numărul restrâns al anilor de studii. În schimb, având în vedere că totul s-a transformat într-un mare fast-food, dezvoltarea forţată nu se mai simte atât de tare, este de fapt un ritm în care eşti obligat să trăieşti. Nu mă refer la suprevieţuire, ci la faptul că omul devine super-omul, care ştie să facă de toate, cât mai bine, cât mai performant, dar asta fără a mai avea timpul necesar de a se gândi la lucruri esenţiale, introspective. 
Alexandra Călin: Studenţia a trecut foarte repede, lăsând urme puţin adânci înscrise în memoria vizuală şi practică de atelier; avantajul (?!) sau cu ce ne alegem la sfârşit este faptul că suntem mai rapid aruncaţi în lumea artei contemporane, iar atunci se vor decanta lucrurile şi se va vedea cine face faţă şi, mai ales, cum. Ca dezavantaj găsesc faptul că nu am aprofundat şi dezvoltat mai mult o temă sau un concept, unele cursuri s-au redus doar la un semestru sau un an de studiu. Aceste comasări ale materiei le văd ca fiind consecinţele globalizării şi deschiderii tot mai mari a influenţei occidentale, proces de altfel firesc şi aproape imposibil de stăpânit. În definitive, şcoala nu mai reprezintă baza formării artistice şi a personalităţii pentru că mijloacele de comunicare în masă au acaparat viaţa fiecăruia, oriunde. Important este să selectăm ceea ce credem că ne hrăneşte în interior.

Irina Broboană: Maturizarea forţată şi superficială este dezavantajul principal al noului modul de studii. Schimbarea statutului de student la arte cu cel de artist nu este confirmată decât de o diplomă.  

4. Perspective ? Cum vă vedeţi peste 5 ani ? Dar peste 10 ?

Codruţa Cernea: Sper că şi peste 5 ani, şi peste 10 să mă aflu tot în zona de cercetare artistică; să „fac switch” între dezvoltarea propriilor proiecte şi diverse colaborări; mă tentează mult dansul contemporan şi filmul.

Dana Dincă: Personal, mă văd pictând toată viaţa. Sper să reuşesc în educaţie şi mai sper la doi copii.

Mihai Florea: În acest moment viitorul este foarte neclar pentru mine, sper să intru la master. În 5 ani sper să mai lucrez în acest domeniu, iar dacă în 10 ani încă voi opera astfel, ar putea însemna fie că lucrările mele sunt apreciate şi voi “trăi” din artă, fie că n-am găsit ceva mai bun de făcut şi voi trăi de pe o zi pe alta, doar pentru munca mea (prefer prima variantă…).

Cristina Garabeţanu: Proiectul la care lucrez mă conţine pe mine. Eu şi trăirile mele în legătură cu tot ce ma înconjoară, ca fiinţă umană, ca martor al lumii contemporane, ca actor. Pot interveni cum vreau în ceea ce ştiu, simt, văd, trăiesc. Cred că arta şi artistul sunt un stil de viaţă cu care mă confund, iar faptul că  pot deveni creator îmi dă puterea de a mă transforma, astfel încât să nu mă plictisesc niciodată. Improvizaţia… sau, mai bine spus, lipsa planurilor, în momentul de faţă, mi se pare un lucru avantajos… În mare, în viitor vreau să îmi perfecţionez felul de exprimare artistică, să o completez cu alte domenii, iar din punctul acesta de vedere am o paletă foarte mare şi variată. Îmi place ideea de spectacol şi spectator, vreau să o dezvolt la maxim. Chiar dacă aş pleca în străinătate pentru a lucra acolo, mă voi întoarce în România pentru a surprinde publicul şi, totodată, pentru a promova cultura contemporană. 

Alexandra Călin: Îmi doresc peste ceva ani să fac tot ce îmi place, să fiu mai complexă în exprimarea vizuală.

Irina Broboană: Încerc să nu îmi fac planuri…în principal vreau să mă perfecţionez atât din punct de vedere conceptual, cât şi al limbajului.        


5. Trei neajunsuri şi trei avantaje ale contextului contemporan românesc, în care trăim.

Codruţa Cernea: Contextul bucureştean îmi este cel cât de cât familiar. O să încep cu Facultatea de Arte Plastice care pare amorţită; nu e activă în sensul de a iniţia/facilita legături/schimburi cu alte universităţi de artă, nu asigură o deschidere reală, un orizont larg, nu prea iţi dă senzaţia că te afli pe o trambulină; trebuie să ţi-o construieşti singur. Galeriile care aparţin Uniunii Artiştilor Plastici au şi ele un aspect dezolant, pierdut în negura timpurilor. Lucrurile bune care se întamplă parcă nu-i ajung nici pe-o măsea oraşului, se absorb instant, uneori fără ecou. Dar poate că tocmai asta face mai emoţionantă întâlnirea cu oameni de o sensibilitate similară cu a ta în cadrul unor evenimente artistice; mai mare mirarea când vezi cum se creează situaţii/ momente magice.


Dana Dincă: Avantaje: apariţia galeriilor particulare; albume, evenimente, schimb de informaţie. Dezavantaje: informaţia care nu ajunge în toată ţara.

Mihai Florea: Neajunsuri: lipsa de interes a oamenilor pentru artă, promovarea aproape inexistentă a artei contemporane, în afara Bucureştiului sau a oraşelor cu tradiţie în domeniu (Timişoara, Cluj, Iaşi etc.) şi lipsa fondurilor…. Faptul că în majoritatea oraşelor arta contemporană nu este promovată poate fi şi un avantaj şi probabil mai sunt şi altele, însă nu le văd deocamdată…

Cristina Garabeţanu: Dezavantajele sunt legate de consum, de public, de spaţiu, de investitori…care totuşi au început şi ei să mai apară, de fonduri…  fantomatice şi foarte misterioase…. Dar toate acestea se pot transforma în avantaje cu ceva voinţă… motivul este suficient de frustrant pentru a crea. Avantajele sunt ca aici, în ciuda faptelor, după părerea mea, poţi “creşte” foarte bine, solul este fertil, iar arta contemporană, cu tot ce poate aduce ea nou, este încă nedezvoltată. Este nevoie de promovare al acestui “produs” încă nou, iar asta îl avantajează pe “tânărul artist”. 

Alexandra Călin: Neajunsuri: lipsa  investiţiilor  în spaţiile de expoziţie, în prezent multe dintre ele au un design învechit şi deloc atrăgător. Lipsa flexibilităţii galeriştilor şi a mijloacelor pe care le pun la dispoziţia expozanţilor. Lipsa de preocupare şi în alte zone ale ţării, nu doar pe axa Bucureşti – Cluj – Timişoara, poate şi Iaşi. Oricum, din ce observ, există o colaborare foarte scăzută între centrele artistice ale ţării, în provincie, tinerii se reprofilează şi nu se implică în nici un proiect periodic sau de anvergură, rămân într-un con de umbră. Sunt convinsă că au existat şi poate că mai există în prezent grupuri de oameni valoroşi, care se exprimă la alt nivel, dar o altă problemă o reprezintă publicul, care nu este pregătit pentru noi provocări şi astfel ne aflăm într-un cerc vicios, aproape fără ieşire. Avantajos este că ne aflăm pe un pământ fertil al artei contemporane româneşti, diversificat şi actualizat.

Irina Broboană: Absenţa unui public, jocurile de interese, preocuparea scăzută pentru artă a celor care ar trebui să se ocupe cu promovarea ei, toate acestea sunt probleme banale, dar prezente în lumea artistică românească… Avantaje? Faptul că artiştii români au început să fie activi pe scena internaţionala, apariţia galeriilor particulare…

6. Există cineva căruia ţineţi să îi mulţumiţi pentru prezentul vostru ?

Codruţa Cernea: Profesorilor Petru Lucaci, Ciprian Paleologu, Ion Anghel, familiei şi colegilor de atelier, care au creat o atmosferă extra-ordinară.

Mihai Florea: Dacă ar fi cineva cui ar trebui să-i mulţumesc pentru prezentul meu, ar trebui să fie mama mea, nu neapărat pentru că m-a născut, crescut etc., ci pentru faptul că ea m-a încurajat să urmez acest drum.

Cristina Garabeţanu: Educatoarei mele, Marieta Căiescu, care m-a încurajat la momentul oportun pentru dezvoltarea mea, prietenilor ce m-au ajutat, de multe ori fără a şti, intrând în aceeaşi categorie şi profesorii: Ignat Stefanov, Vasile Filip, Petru Lucaci, Ciprian Paleologu. Şi nu în ultimul rând, părinţilor, care, chiar de nu au fost de acord, m-au susţinut mereu….mă simt ca la decernarea premiilor Oscar.

Alexandra Călin: Le mulţumesc celor nu foarte mulţi, majoritatea foşti şi actuali profesori, pentru răbdarea şi timpul pe care mi l-au acordat pe parcursul anilor.

Irina Broboană: În primul rând doamnei Paula Comisarschi şi lui Ciprian Paleologu, pe care nu ştiu dacă ar trebui să îi numesc în calitate de profesori sau de prieteni; apoi, profesorului meu Petru Lucaci, pentru îndrumare artistică şi lecţii de viaţă, în special, prietenilor şi familiei mele, Rodicăi Apostol.


Interviu realizat de Simona Vilău, februarie 2008

Cariera mea a început – după cum mărturiseşte Dana Marinescu – într-o vară din adolescenţă, când am fost atrasă de o natură statică aşezată în atelierul unor artişti, membri ai familiei. Timp de câteva ore am intrat într-un fel de transă creativă şi am reuşit să fac prima mea lucrare după natură. Peste câţiva ani absolveam secţia de Artă Monumentală a Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, la clasa profesorului Simona Vasiliu-Chintilă.”

Mulţi ani după absolvire, Dana Marinescu s-a ocupat de pictura pe sticlă, având o mare fineţe a detaliului şi un simţ al gamelor de griuri colorate preţioase. Deşi tehnica picturii pe sticlă şi preferinţa pentru detaliu sunt specifice artelor decorative, în cazul artistei este vorba despre cultivarea unei spontaneităţi şi a unei prospeţimi a liniei şi a culorii impuse de această tehnică. Din acest motiv a fost asemuită, nu de puţine ori, cu Marc Chagall sau cu Juan Gris.

Fiind un spirit liber, aflată în căutare continuă şi într-o perpetuă experimentare a modalităţilor de expresie, artista Dana Marinescu şi-a extins arealul conceptual în tridimensional, găsindu-şi astfel propriul drum. „Într-o zi, iluzia de tridimensional a picturii convenţionale a început să mi se pară insuficientă; astfel încât, pornind de la o pictură ce reprezenta o femeie „cochetă” am extrapolat reperele deja existente, aplicând peste lucrare elemente din recuzita reală a budoarului şi am transformat pictura în obiect.”

Căutările sale în domeniul obiectualismului au debutat cu peste zece ani în urmă şi, între timp, tehnica asamblării perfecte între materiale fundamental diferite, comparabilă cu tehnica criselefantină, cu cele mai recente experimente din domeniul creaţiei vestimentare sau cu realizarea bijuteriilor de autor, a devenit secretul atelierului Danei Marinescu. Obiectele sale îşi întrec condiţia de fragmente ready-made, fiind înnobilate de finisajele perfecte şi de preţiozitatea filigranului, iar cromatica şi dispunerea elementelor compoziţionale în spaţiu creează o iluzie apropiată de miniatura germană, în care personajele sunt substituite de creaturile fabuloase imaginate de artistă.

Sticluţa de parfum, element de budoar, va deveni laitmotiv în lucrările ulterioare ale Danei Marinescu. Ea reprezintă un avatar al intimismului şi căpătă conotaţii diverse – de la antropomorfism până la fabulos.

Prima expoziţie personală cu aceste obiecte asamblate din materiale diverse şi înnobilate cu metal, în special cupru s-a numit „Bijuterii de perete” şi a avut loc la Galeria Simeza din Bucureşti în 2004. În luna aprilie 2006, artista a continuat această serie cu o nouă expoziţie denumită „Oul şi ale lui”.

Activitatea prolifică a Danei Marinescu, expusă atât în ţară, cât şi peste hotare i-a dat posibilitatea să călătorească şi să viziteze locuri exotice, de unde şi gustul său pentru obiecte rare şi pentru culturi marginale. Însă cel mai important loc este propria sa casă – habitat, muzeu, atelier – locul în care se simte cel mai bine şi în care poate să creeze netulburată.

Numită cu simpatie de apropiaţi „Dana Castelana”, Ileana Dana Marinescu reprezintă tipul de artistă inconfundabilă, parcă desprinsă din imaginarul exotic al scrierilor lui Gabriel García Márquez, datorită bogaţiei detaliilor şi a eclectismului provenienţei acestora. Obiecte găsite, moştenite sau dăruite, toate şi-au găsit locul în inventarul său artistic şi operativ. Ele vin în completarea artei sale, dezvoltată pe mai multe paliere şi aflată într-o perpetuă transformare, precum plumbul în retorta alchimistului.

 

Simona Vilău

Ioana Ursa este o artistă tânără şi cu multe preocupări – activează ca pictoriţă, graficiană, ilustratoare şi coordonatoare de proiecte. Este membră a Clubului Ilustratorilor, singura asociaţie de acest gen din România. În 2007 a absolvit secţia de grafică a Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti la clasa lector universitar Stela Lie, cu un proiect intitulat “Personal Places”. În prezent îşi pregăteşte lucrarea de master la aceeaşi instituţie. Participările sale internaţionale sunt numeroase. Amintesc, printre acestea, expoziţii colective care au avut loc la ICR Veneţia, Halifax şi Bradford, Marea Britanie, ICR Madrid, Aarau, Elveţia, Viena, Stuttgart etc.

Imaginile create de Ioana Ursa sunt ca o ceaşca de ceai, aromat cu pasaje din literatura erotică. Sunt complicate şi pot crea “dependenţă” vizuală. Compoziţiile sale se desfăşoară în volute conceptuale bine definite, în care este vorba despre personaje masculine decadente, lolite romantice, animale de companie misterioase, lumini artificiale stranii, fetişuri, memorii, sugestii oedipiene, angoase şi vise – toate concentrate în aglomerări sufocante – un horror vacui rococo, readus în actualitate.

Nu ai putea să denumeşti povestea, însă ea îţi devine cunoscută în cele mai incomode detalii. Aceste imagini sunt obsesii colective şi creează altele noi. Urmărind un filon psihanalitic devenit clasic, poveştile preţioase şi interzise puse în scenă de artistă transcend livrescul, îşi depăşesc condiţia de ilustrare fidelă a unei ficţiuni şi devin, în final, imagini pictate cu luciditate şi şarm.

Deseori apar controverse când vine vorba despre diferenţierea aplicată noţiunii de ilustraţie comparativ cu noţiunea de imagine figurativă. Deşi Ioana Ursa are experienţa şi exerciţiul constant al ilustraţiei de carte, în pictura sa aceste abilităţi sunt folosite în sens lucrativ. Ea speculează cu măiestrie deprinderile de a figura cât mai realist detaliile anatomice, materialităţile şi texturile unei suprafeţe, luminile şi volumele; expresivizează formele prin contururi ferme şi contraste puternice. Are un respect deosebit pentru materia picturală şi pentru formă. Toate aceste calitaţi devin însă doar o modalitate ce are ca scop reprezentarea unor situaţii extraordinare, în care personajele, şi ele extraordinare prin excelenţă sunt surprinse în cele mai intime ipostaze.

Revenind, deşi personajele şi locurile reprezentate par familiare, Ioana Ursa reuşeşte să le personalizeze, să le unicizeze, să le confere o puternică notă autoreferenţială. Multe dintre personajele feminine sunt autoportrete, iar majoritatea subiectelor au o puternică doză de tragism şi aduc în prim-plan retorici feministe, drame existenţiale curente, situaţii complexe, obsesiile unei vârste dificile, figuri repetate până la hipersaturaţie.

Simona Vilau, oct. 2008

Fotografia digitală manipulată, influenţa artei video, estetica underground, popneodada, situaţionismul cosmopolit, neobizantinismul de pe planeta Naboo (n.n. Star Wars), pictura cu praful de Berceni şi noul mexicanism românesc, iată câteva dintre conceptele numite de Ştefan Tiron cu care îi place lui Nicolae Comănescu să jongleze.

El este un artist (vizual) de mare notorietate neaoşă, proaspăt posesor de blog cultural cu informaţii de ultimă oră (www.the-temporary.blogspot.com). Nu îi place să se ia deloc în serios (mai ales în scris) şi vrea o organizaţie profesionistă şi europeană care să grupeze artiştii adevăraţi. E nemulţumit de lipsa efervescenţei critice de la noi şi îşi doreşte ca sabotorilor artei contemporane să li se ridice un monument ultracentral.

Nicolae Comănescu trăieşte şi lucrează în Bucureşti, mai precis în “idilicul” cartier Berceni pe care l-a şi imortalizat cu ironie în seria sa de lucrări Berceni Dust 2.0. În peisajele cu valoare documentară, atât din punct de vedere vizual, cât şi biologic, apar binecunoscutele clişee etichetate drept made in epoca postcomunistă,adică rămăşiţe de uzine şi furnale ce se desenează pe fundalul unor blocuri de 4-5 etaje, cu acoperişul plin de antene. Sau inevitabilele blocaje în trafic, figurate realist de către pictor: maşini bară la bară, mărci străine, asfalt cu probleme etc. Din tablouri aproape că lipsesc prezenţele umane, însă această absenţa este justificată prin spaţiile în care ei „locuiesc” : grădina, „spatele blocului”, ficusul din sufragerie, plantele de pe balcon etc.

Locuind în apropiere de Şoseaua Olteniţei, artistul a fost şi rămâne profund marcat de praful înecăcios ce se aşterne peste toate. Drept urmare, a mers în urmărirea şi capturarea lui, transformându-l într-o materie preţioasă. Deşi apare în exces tot timpul, praful este de fapt foarte capricios şi a reuşit să declanşeze o adevărată „campanie de urmărire”, iniţiată de artist.

Expoziţia Berceni Dust a fost vernisată în decembrie 2007 la Galeria 26 din Bucureşti şi nominalizată la Premiile Revistei Cuvântul, secţiunea Arte Vizuale.

În ansamblu, cheia conceptuală a creaţiilor sale pictate se regăseşte uşor în tabloidele epocii post-Pop, made in U.S.A: culori psihedelice, fluorescente, figuri şablonizate, sexualitate de tip Hollywood, decoruri kitsch, angoase comune, zgomot, rock’n’roll.

În perioada de glorie a sfârşitului decadei ’90, Comănescu a luat parte la iniţierea cunoscutului grup artistic experimental Rostopasca, alături de Alina Buga, Alina Penţac, Mona Vătămanu, Florin Tudor, Angela Bontaş şi Dumitru Gorzo. Rostopasca marchează un capitol important al artei contemporane româneşti şi al Atelierului 35.

După Rostopasca, artistul şi-a continuat cu obstinaţie drumul. În prezent, se ocupă de interesantele sale proiecte artistice şi de colectarea informaţiilor de pe platforma artei contemporane în blogosfera noastră cea de toate zilele.

 

Simona Vilau, oct. 2008

PETARTA roll-up studio. În premieră la Noaptea Albă a Galeriilor, 23 mai 2008.

 

Mircea Vulcănescu, nr. 2-4, colţ cu Calea Griviţei, în proximitatea Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti a fost pus în atenţia publicului un atelier deschis, cu un potenţial maxim de a deveni una dintre cele mai interesante noi propuneri de manifestare a acţiunilor artiştilor autohtoni (şi nu numai). Locul se numeşte Petarta (pe tartă sau pet artă şi, de ce nu, un paronim pentru petardă) şi a luat naştere la iniţiativa artistei Raluca Ilaria Demetrescu şi a câtorva prieteni.

 

  1. Cum ţi-a venit ideea să deschizi spaţiul alternativ PETARTA? Ce urmăreşte această iniţiativă?

Mi-e ciudă că nu mi-a venit ideea mai devreme. Până acum, în mod nepermis, m-am ocupat doar de mine şi de viaţa mea şi asta deşi am puternice revolte pe social. Am un spirit justiţiar care îmi înfierbântă sângele în vine de fiecare dată când se mai întâmplă o impostură în socialul românesc, când se mai înlocuieşte inutil şi scump un copac mare şi frumos cu o bordură de ciment ieftin, când o galerie din cele şi asa prea puţine, existente în România mai dispare abuziv sau când e înlocuită cu vreun boutique prăpădit util analfabeţilor, când instituţiile abilitate şi plătite din banii publici nu-şi fac datoria sau o fac strâmb. În acest context am simţit nevoia să demarez un astfel de proiect.

Am energie multă şi vreau să o pun la bătaie pentru un bine comun,care în cazul meu, de persoană preocupată de arta contemporană şi socialul românesc ar fi deschiderea unui nou spaţiu de expunere pentru artiştii contemporani. Împreună cu Alina Buga, cu care am format Duo-ul artistic Petarda ne-am pus în cap să deschidem acest spaţiu alternativ şi să-l transformăm într-o vitrină a tendinţelor din arta românească actuală. Pentru PR, lucrăm cu Liliana Popescu.


2. Care crezi că sunt neajunsurile sistemului de galerii din România şi, mai ales, din capitală?

Există un patrulater semi-închis în care se învârte artistul în general şi cel român în special : artist-atelier-galerie-recunoaştere. Neajunsul galeriilor «loco» e că sunt prea puţine, că au un sistem un pic fals elitist şi că lucrează doar cu aceiaşi artişti, cu mici excepţii. Oricum sunt singurele instituţii de pe scena artistică românească pe care le salut, pentru că sunt autonome şi nu trebuie să dea socoteală nimanui, decât propriului bun-simţ şi, până acum, o fac cu onoare.


3. Ai avut un model când ai iniţiat acest proiect? Dacă da, care ar fi acela şi ce crezi că va aduce nou în relaţiile inter-artistice şi chiar pe „scena” artistică autohtonă  PETARTA Roll-up Studio?

În lume există astfel de proiecte, sunt şi la noi iniţiative de tipul Home Galleries, iar în Atelierele Deschise îşi expun lucrările doar artiştii care îşi desfăşoară activitatea acolo.

La Budapesta, acum vreo 7 -8 ani, am descoperit prin nişte prieteni sculptori de acolo (Peli Barna şi Galbovy Attila) un spaţiu alternativ de tipul roll-up studio ţinut de un duo de artişti numit (atât duo-ul, cât şi spaţiul) Little Warsaw care, în afară de propria creaţie artistică făcea şi expoziţii cu lucrările altor artişti. Era un spaţiu cu adevărat alternativ, mic şi destul de delabrat, dar mi-a plăcut mult ideea şi dinamica acelui loc. Între timp, ei au crescut, au ajuns la manifestări internaţionale importante, iar locul acela, din păcate, nu cred că mai funcţionează.

Pe scena artistică românească avem ambiţia să descoperim nume noi sau să scoatem de la « naftalină » nume de artişti mai timizi, preocupaţi mai mult de lucrul propriu-zis decât de carieră. Ne preocupă mult desenul contemporan, noile medii, fotografia dar şi pictura, gravura sau formele tradiţionale, daca sunt încadrate sensibilităţii actuale.


4. Cine sunt artiştii care vor fi promovaţi de Petarta? Există deja un program? Aveţi cereri de la alţi artişti ?

 

Încă nu am ales artiştii, nu am făcut un program clar, lucrăm la asta. Abia ne-am născut pe 23 mai, odată cu Noaptea Galeriilor. Cereri au început să apară deja. Analizăm, trebuie să discutăm şi apoi să dăm drumul la proiecte. Căutăm şi sponsori pentru că acest spaţiu, fiind atelier în primul rând, va funcţiona ca o galerie non-profit. Până acum banii investiţi au fost personali.


5. Cum comentezi primele impresii despre acest spaţiu, impresii apărute, probabil, după evenimentul de la NOAPTEA GALERIILOR şi după cel “electoral”?

 

O parte din lumea artistică a fost foarte atentă la evenimente, am luat pulsul şi am aflat cam cine intră în galerii în mod normal, am constat că cei care dirijează scena artistică contemporană nu au avut curiozitatea să vadă ce se întâmplă în această noapte (şi seara, că a început la ora 18 :00). Acţiunea de debut a fost a Duo-ului Petarda (Alina Buga şi Raluca Ilaria Demetrescu), cu desene pe pereţi şi o acţiune performativă – anume ilustrarea prin fotografie şi proiecţie video, aproape live a Nopţii Galeriilor, iar ecoul a fost extrem de pozitiv ; adică ne-am bucurat de maximă vizibilitate. Evenimentul « electoral » a fost simbolic pentru că l-am decis în ultima clipă. Sunt bucuroasă că l-am făcut pentru că am arătat lumii că artiştii sunt preocupaţi de cetate şi că îi pot trata pe politicienii actuali cu caragialescă maliţiozitate. Prea blând, după părerea mea. Iniţiatorii au fost ziarista Ioana Calen şi curatorul Ştefan Tiron aka Megatron. Ne dorim o galerie de atitudine, socială şi culturală. Nu avem idei de stânga, nu vrem să « dezvăluim » adevăruri mareţe, ci încercăm să ne jucăm creativ şi isteţ. Am plecat la vânătoare de sensibilităţi artistice acute, nume noi sau vechi. În curând pe simeze !

Interviu de Simona Vilău

LOCKED IN. Despre noile nevoi ale artei contemporane. Interviu cu Maria Rus Bojan.

În perioada 19 aprilie – 29 iunie 2008 se desfăşoară expoziţia Locked In, la Casino Luxembourg, Forum d’Art Contemporain din Luxemburg, în care participă şi trei artişti de origine română, nume importante din peisajul artei contemporane: Victor Man, Mircea Cantor şi Victor Racatau. Detalii despre aceasta veţi afla mai jos, în interviul cu Maria Rus Bojan, curatoarea expoziţiei.

Selecţia Locked In:

Carlos Amorales, Pierre Bismuth, Michaël Borremans, Heather & Patrick Burnett-Rose, Mircea Cantor, Sebastián Díaz Morales, Tessa Farmer, Miklos Gaál, Douglas Gordon, Antony Gormley, Sagi Groner, Nanna Hänninen, Thomas Hirschhorn, Boukje Janssen, Jesper Just, Victor Man, Melik Ohanian, Marilène Oliver, Stéphane Pencréac’h, Victor Racatau, Jérôme Schlomoff, Speak UP! Tanja Nellemann Poulsen & Grete Aagaard, Yves Trémorin, Vera Weisgerber, Guido van der Werve

 

  1. Doamnă Rus Bojan, curatoriaţi o expoziţie de proporţii impresionante, ce conţine nume celebre de artişti contemporani, activi pe plan internaţional. Ce ne puteţi spune despre prezenţa lui Thomas Hirschhorn, Antony Gormley sau Douglas Gordon în selecţia LOCKED IN ?

  În cazul acestor artişti, celebritatea este urmarea firească a unei activităţi constante, a unor demersuri bazate pe conţinuturi substanţiale şi idei puternice, care pot să fie percepute şi receptate universal, dublate de o manieră foarte personală de exprimare. Thomas Hirschhorn este cel care m-a inspirat fundamental în realizarea acestui proiect. L-am urmărit îndeaproape în timp ce pregătea expoziţia Concretions: RE- (care a fost expusă la centrul de artă Creux d’Enfer, la galeria pariziană Chantal Crousel şi ulterior la Bienala de la Göteborg) şi astfel, am pătruns într-un univers care m-a zguduit şi vizual şi uman, revelându-mi câteva adevăruri esenţiale.  El este un artist militant, dar în sens universal- afirmativ, el ne semnalează, dar în acelaşi timp ne şi confruntă cu tumorile realităţii, ne obligă să vedem cealaltă faţă a acestei lumi. În ce mă priveşte, pot să afirm că acest artist m-a marcat esenţial în cariera mea de curator, deoarece mi-a luat vălul de pe ochii obişnuiţi cu forme şi estetisme diferite şi m-a obligat să mă intorc la esenţa lucrurilor.  În expoziţia de la Luxemburg, artistul ne vorbeşte despre relaţiile de interdependenţă dintre societate şi membrii săi într-o manieră foarte originală: el vizualizează subordonarea sistemului actual printr-o alăturare de manechine dezgolite, ale căror capete sunt prinse într-o structură frântă. Cariatide care nu susţin nimic- doar o structură de putere…Titlul expoziţiei i-l datorez deci lui Thomas – căci primul lucru care mi-a venit în minte, când am vazut lucrarea lui – a fost ideea de prizonierat în libertate, de încarcerare în ţesătura vizibilului…

Întâlnirea cu Antony Gormley şi vizita la atelierul său a fost a doua întâlnire esenţială în alcătuirea acestei expoziţii. Vizualizarea omului ca şi câmp, ca şi masă sau ca şi ferment, redarea aurei care se materializează în jurul omului sau care se îngroaşă, devenind o a doua lume- toate acestea m-au determinat să mă gândesc la efectul noilor vizibilităţi în societatea transparentă în care suntem cuprinşi acum. Cel mai mult m-a surprins la Gormley faptul că, la vârsta deplinei maturităţi şi a succesului absolut el mai are puterea să inoveze. Pe el îl interesează cauza formativă, nu forma ca atare, iar acest lucru îl singuralizează în peisajul artistic contemporan. 
În ce-l priveşte pe Douglas Gordon, din păcate nu am reuşit să expunem ceea ce ne-am fi dorit, din cauze multiple, a trebuit să ne mulţumim cu un video-text – o lucrare care funcţionează ca avertizare, ca necrolog, ca rememorare.

 

2. „Viitorul monstrous al artei. Noile nevoi, noul pragmatism”  este numele conferinţei susţinute de scriitorul Bogdan Ghiu cu ocazia inaugurării expoziţiei. În ce a constat această prezentare şi care au fost premisele realizării ei?

 

Colaborez cu Bogdan Ghiu de mai mulţi ani. Această expoziţie este urmarea unui proiect pe care l-am conceput împreună anul trecut, anume simpozionul interdisciplinar « Arta în câmpul noilor vizibilităţi », organizat la Institutul Olandez de Artă Media din Amsterdam. Bogdan este un specialist de top al zonei media, explicând totul din punct de vedere filosofic, într-un limbaj de-o plasticitate extraordinară. El este, de altfel, un mare scriitor şi un mare poet, iar eseurile lui recente despre artă – sunt nişte analize de o mie de ori mai pertinente decât ceea ce citim în mod curent în revistele de specialitate. Bogdan Ghiu semnează unul dintre textele din catalogul expoziţiei – care se intitulează sugestiv  « Viaţa de după supravieţuire »  şi conferinţa pe care a susţinut-o a fost una substanţială, cred că şi publicul din Luxemburg a perceput-o la fel. Cum textul respectiv va apărea foarte curând în viitorul volum cu eseuri dedicate artei la editura Polirom, poate e mai bine să las subiectul deschis.

 

  1. Dacă ar fi să alegeţi câţiva artişti români pentru un potenţial proiect care să releve o direcţie  conceptuală specifică a locului din care provin, care ar putea fi aceştia?

 

În general nu aleg artişti pentru că provin dintr-un loc specific. Dezvolt acum un proiect cu un artist israelian care trăieşte la Amsterdam şi pot să vă spun că, la început, nici nu am ştiut de unde provine. E o greşeală acum ca să faci proiecte cu caracter naţional, pentru că asta plasează proiectul din start într-o zonă minoră. O astfel de prezentare specifică este din start reductoare, pentru că se bazează pe un localism – care în altă zonă a globului – va fi cu siguranţă altfel înţeles. Una este să faci o expoziţie cu vinuri şi bucate româneşti şi alta e să faci o expoziţie doar cu artişti români. Publicul occidental nu se duce la o expoziţie pentru că un artist provine dintr-o zonă sau alta, ci pentru că vor să se hrănească cu idei noi şi să vadă mereu altceva. În ce mă priveşte voi alege pe orice artist român care, într-o formă sau alta, într-un context dat va intra în raza mea de cercetare sau de interes. Eu nu cred în ierarhizări şi nici în topuri, fiecare artist cu care lucrez este important pentru mine din motive diferite. Aş prefera însă ca să vorbesc despre proiecte concrete, nu să-mi dau cu părerea despre potenţialul artistic din România.

 

4. Ce îi leagă şi ce îi separă pe Victor Man, Mircea Cantor şi Victor Răcătău (artiştii de origine română prezenţi în această expoziţie)?

 

În mod categoric ceea ce îi leagă pe aceşti artişti este oraşul în care s-au format : Clujul, care de altfel e şi oraşul meu natal. În rest, fiecare şi-a dezvoltat o direcţie artistică foarte personală, care-i singularizează atât în peisajul românesc, cât şi în cel internaţional. Mircea Cantor este cel mai apreciat artist român tânăr în străinătate – deoarece este de o creativitate şi originalitate absolută, Victor Man este un maestru al iluziilor, un pictor de mare expresivitate şi talent, iar Victor Răcătău are un discurs metafizic, foarte poetic, foarte subtil. M-am bucurat ca după atâţia ani să-l redescopăr şi să văd că evoluţia sa artistică este consecinţa experienţei de la catedră, dar şi a unor ani de lectură şi de aprofundare a unor cărţi fundamentale.

Cei trei români au făcut o figură foarte bună, fiind imediat remarcaţi de presa internaţională, dar, mai ales, de publicul vizitator. Cartea de impresii este deja plină, deşi expoziţia este deschisă până la sfârşitul lunii iunie. M-am bucurat să văd că numele lor este atât de des menţionat.


5. Pregătiţi un eveniment care să cuprindă mai multe nume româneşti? Dacă nu e confidenţial, mi-ar face mare plăcere să ne împărtăşiţi câteva gânduri. 

 

Pregătesc mai multe evenimente, însă selecţiile de artişti nu sunt finalizate deocamdată. Am început pregătirile pentru o expoziţie internaţională colectivă la o galerie nouă din Beijing- pe tema camuflajului ca tehnică de supravieţuire ; am fost invitată să propun un proiect pentru o instituţie din New York, însă reflectez acum dacă proiectul este fezabil – timpul este prea scurt pentru ca să livrez ceva de calitate şi este foarte posibil ca să-l amân. Mai am câteva proiecte mai mici în Olanda şi Franţa, însă ceea ce îmi doresc cel mai mult este să fac o expoziţie despre pictură – sau despre sentimentul picturii- asta pentru că sunt multe proiecte picturale care nu sunt materializate în pictură. Ci în alte medii. Sunt acum în negocieri cu un muzeu din Olanda, să vedem ce va ieşi de aici. Desigur că voi avea în vedere să invit şi artişti din România, însă politica mea de ani de zile este aceea de a promova mereu alţi artişti. Sunt mulţi artişti buni în România, însă sunt puţini care fac faţă concurenţei reale din mediile artistice dinamice din Europa. Acolo competiţia are alte reguli, câştigă cine are idei originale, cine propune noi viziuni, talentul nu mai este neapărat un criteriu. În România există un potenţial extraordinar, însă prea puţini sunt cei care înţeleg în ce mod trebuie să fie exprimată actualitatea noastră. Ori dacă nu eşti actual, dacă nu aparţii timpului tău, atunci de ce să mai fi artist ?!

 

Interviu cu Maria Rus Bojan realizat de Simona Vilău



    Picturi cu praf la Galeria 26. Interviu cu Nicolae Comănescu

La sfârşitul lui noiembrie  2007 s-a deschis la Galeria 26, nume de cod OTA (str. Dr. Staicovici, nr. 26, Bucureşti) o expoziţie neaoşă semnată de Nicolae Comănescu, intitulată Picturi cu praf . Un memoriu pentru Bucureşti, alcătuit din ce poate fi mai autentic pentru el: PRAFUL. De culori şi consistenţe diferite, praful este un amalgam de substanţe organice provenite din te-miri-ce surse şi mai organice, ce are puterea să personalizeze un loc. Praful din Berceni este mărturia cea mai sinceră şi exactă a spaţiului vital al lui Comănescu şi, drept urmare, a fost folosit ca sursă primă în cadrul ultimului său proiect.
„(…) praful imaginii le e familiar, e un praf care vine din cărămizile şi mortarul lor, şi din zugrăveala cojită şi căzută, şi din prăfuitele străzi, alei şi zone verzi din apropiere. Tristeţea metafizică a neiubitelor blocuri de apartamente străbate imaginea fixată în praf mai mult decât dintr-o fotografie. În timp ce o poză păstrează imaginea (semi)perfectă a clădirii, ea este creată din impresia lăsată de lumina pe o suprafaţă fotosensibilă. Iar lumina este întotdeauna curată. Picturile din praf ale lui Comănescu sunt făcute din materie primordială, din ceva ce se transformă în nămol şi noroi cu un minim de ploaie.”

(extras din blog-ul user-ului Comănescu, www.dust2point0.blogspot.com)

1. Haide să începem prin a face o mică diferenţă de nuanţă: cum raportezi picturile cu praf vis-a-vis de pictura prăfuită care încă mai apare frecvent în galeriile din capitala noastră ? Conţine cumva titlul ales această conotaţie ironică ?
Nu iau în calcul T.P.L.-urile. Nu ştiu nimic despre ele.

2. Care sunt începuturile Picturilor cu praf ? Întreb acest lucru deoarece observ o diferenţă majoră, cel puţin din punct de vedere cromatic, între imaginile devenite emblematice pentru artistul Nicolae Comănescu şi cele prezentate acum.
Picturile cu praf au în plus doar praful, în rest sînt o continuare a picturilor mele de pînă acum.

Doar că praful impune singur un ritm al construcţiei, e sobru şi plin de informaţie, nu a mai fost nevoie să caut o aglomerare de contraste.

3. De ce ai ales cartierul Berceni ca sursă de inspiraţie pentru actuala ta serie de lucrări?
Acolo locuiesc, în municipiul Berceni. Ştiu, asta este foarte departe. Îmi e foarte simplu să iau motive din faţa balconului. Apoi, praful din Berceni e la fel ca praful din toată ţara asta tristă, plină de noroi. Iar blocurile din Berceni sînt la fel ca toate blocurile comuniste, locuite de oameni minţiţi zilnic.

4. Ce crezi că mai înseamnă noţiunea de cartier periferic pentru publicul trendy care populează galeriile de artă contemporană?
Publicul cel mai trendy vine din cartierele cele mai goth, din Berceni, Colentina sau Militari, spre exemplu.

5. Care ar fi lipsurile pe care le are şi le arată constant contextul nostru artistic şi cum ar putea artistul fidel meseriei sale să le suplinească ? Consideri că avem suficiente spaţii şi centre expoziţionale pentru câţi artişti dornici de afirmare există?

Păi aş vorbi de contextul bucureştean. Se pare că sînt diferenţe între Cluj, Bucureşti, Miercurea-Ciuc, Timişoara, Arad, Iaşi, Sibiu, Babadag. Nu că m-aş pricepe prea mult la cel de aici, dar la restul mă pricep mai puţin. Contextului artistic bucureştean îi lipseşte contextul. Îi lipseşte un soi de cutie de rezonanţă, un soi de martor, în lipsa căruia evenimentele valoroase nu au valoare şi cele urîte nu rămîn urîte.

Se întîmplă însă multe lucruri bune şi încurajatoare, care, chiar dacă nu se leagă încă, par a se înmulţi.

Lipseşte un soi de instinct social, de talent de organizare, de rigoare.

Nu mai zic ce lipseşte, cad în altceva.

Lipsesc revistele de artă, piaţa de artă, politicienii bine intenţionaţi, banii, lipseşte total încrederea, lipseşte o facultate de artă.

Parcă aş vorbi de România în general, aici…

Lipseşte un rege neamţ, atunci.
6. Ce reprezintă Galeria 26 pentru tine, ţinând cont că nu e prima expoziţie pe care o deschizi aici ?

Galeria 26 are mare legătură cu personalitatea lui Ota, proprietarul ei. E un loc unde mă simt bine, o galerie unde pot expune, în afara establishment-ului cultural dîmbovitzesc, fără să mă bănuiesc că o fac să dea bine la CV-ul meu underground, menit să mă ducă în bulboanele mainstream-ului, un loc unde am prieteni şi unde prietenii obişnuiesc să vină. Un loc unde nu te simţi silit să faci parte din coţerii. E un loc liber, destul de rar în Bucureşti. Altfel, mai sînt galerii mişto în Bucureşti. Dar puţine.

7. Care este sentimentul pe care îl ai când interacţionezi direct cu publicul?
În vremea vernisajului? Oo, o grămadă de sentimente. Dar, cel mai mult, sentimente de prietenie, bunătate şi speranţă.

Am glumit… De frică. De nerăbdare. De curiozitate. De empatie.

Este extraordinar să descoperi oameni care au sentimente şi emoţii similare. În cazul oamenilor care interacţionează cu adevărat cu lucrările mele, simt că avem preocupări comune, că vedem lucrurile în acelaşi fel şi asta mă stimulează, şi asta e bine. Sînt atît de rari şi mai am apoi senzaţia că sînt într-un carusel, că vorbesc cu ei din tiribombă, ca tot ce am strîns vreme de cîte luni am lucrat la proiect se detensionează dintr-o dată si face poc! 

Şi apoi mai am următoarele sentimente: de tristeţe, de gol, de sfîrşeală, de depresie.

După fiecare vernisaj.
Cine crezi că este Nicolae Comănescu în ochii lui?

Nu ştiu.
8. Consideri că există o cale eficientă de a educa publicul larg în spiritul asimilării unui fenomen artistic contemporan lor ?

Arta contemporană are mai peste tot un public pînă la urmă restrîns.

Ca şi teatrul contemporan, fizica cuantică, genetica pentru toţi sau pasiunea devastatoare pentru Mah_Djong.

Să nu ne facem iluzii.

Din cîte ştiu eu, în România nu a apărut pînă acum o cale eficientă de a educa publicul asta larg, că nu e normal să locuieşti într-un oraş atît de înnămolit şi împuţit şi stresant şi poluat şi agresiv şi mafiot şi nedemn de nişte oameni normali, cum e Bucureştiul, şi că trebuie să ia atitudine, să ardă calorii, să se organizeze, să devină un animal social, aşa cum nu a fost niciodată şi să rezolve problema.

Dar sînt sigur că va aparea.

Iar interesul lui pentru fenomenul artistic contemporan sa va deştepta şi el.

Imediat dup’aia.
9. În încheiere, trei lucruri pe care ai dori cu orice preţ să le transmiţi colegilor tăi de breaslă de toate vârstele.

Să îşi facă sindicat. Mai multe. Pentru toate vîrstele.

Şi galerii. Şi reviste de artă. Şi o facultate mişto de artă.

Interviu realizat de Simona Vilău

ANCHETA : ARTIŞTII ROMÂNI ŞI JOB-URILE LOR


Bucureşti. Noiembrie 2007. Au trecut 17 ani de la Revoluţie şi 11 luni de când suntem membri ai Uniunii Europene.  Într-o Românie contemporană, în care, în urma unei discuţii, am aflat că sunt cca. 6.000 de artişti, câteva sute având activitate constantă, această carieră nu este uşor de urmat. Piaţa de artă este aproape inexistentă, iar gustul publicului larg insuficient exersat. Şi totuşi, unii dintre noi cred în continuare, cu obstinaţie, în drumul pe care şi l-au ales.

 Ce poate face un artist pentru a-şi asigura un trai decent? Ce concesii se fac? Cum îi privesc cei din jur? Cât timp le mai rămâne pentru atelier?

 În paginile următoare veţi putea afla părerile personale ale unor artişti, de generaţie şi factură diferite, ce au apărut în urma iniţierii următorului chestionar.

Chestionar:

1.Aţi fost/sunteţi nevoit(ă) să vă luaţi o slujbă? Care ar fi concesiile pe care le-aţi face pentru a vă putea urmări în continuare cariera artistică?

2. Aţi întâmpinat reticenţe din partea colegilor/şefilor/colaboratorilor de la locul de muncă, din cauza faptului că sunteţi „artist(ă)”?

3. Cum priviţi relaţia dvs. cu atelierul/laboratorul personal de creaţie şi cât timp vă mai rămâne pentru a vă dedica acestuia?

4. Care sunt neajunsurile carierei dvs., daca există unele şi cum credeţi că s-ar putea schimba această situaţie?

Iată răspunsurile:

I.Dan Perjovschi, 46 ani, multimedia artist

1. Am fost nevoit să-mi iau o slujbă. Lucrez din 1991 la Revista 22 şi sînt astăzi al doilea om ca vechime în redacţie.  La început nu mi-a placut. Acum nu mai sînt nevoit şi-mi place. Revista nu mai este pentru mine o slujbă, ci o platformă de idei şi de viziuni sociale şi politice care a jucat un rol esenţial în viziunea mea artistică şi în felul în care eu înţeleg şi răspund contextului.Ca să nu mai zic de asigurare medicală şi de pensie… Am renunţat la copii, tot venitul a fost reinvestit în artă, casa e plină de cataloage şi cărţi de teorie. Viaţa mea este cariera mea artistică. Am încetat să mai fac concesii. Acum găsesc soluţii. 

2. Niciodată! Dar m-am ciorovăit permanent pe motive de estetică. Am susţinut mereu imaginea în dauna textului şi am pierdut întotdeauna. Cred că am o situaţie specială: am fost întotdeauna respectat, am primit mereu carte blanche, mi s-a dat nas jurnalistic mai mare decît am avut în realitate. Am depăşit statutul de grafician şi l-am dobîndit pe cel de artist. Refuz să fiu „maestru”.

3. La un moment dat, ce făceam ca job şi ce făceam ca artist s-au intersectat. Aşa a rămas. În 17 ani am făcut un metru de desene (un metru înălţime au colecţiile Revistei 22 din 1991 încoace, puse una peste alta). Am expus metrul de „job” la expoziţia retrospectivă deschisă anul acesta la Muzeul Nasher din cadrul Universităţii Duke. Atelierul-laboratorul meu este permanent unde sînt şi eu, la revistă, pe terasă, în tren, în hol la MoMA. Eu lucrez direct în spaţiul de expoziţie şi pe avion pînă acolo. Atelierul meu fizic a devenit în cadrul proiectului Liei Perjovschi o platformă de dezbatere, critică şi rezistenţă culturală. CAA, adică Centrul pentru analiza artei.

4. Nu mai am destul timp. Situaţia nu se poate schimba.


II. Raluca Demetrescu, multimedia artist.


     1. Eu sunt un exemplu atipic, pentru că, începând cu octombrie 2004  îmi împart viaţa între Paris şi Bucureşti, ceea ce face ca din start să nu pot avea o slujbă constantă. Sinceră să fiu, acum nici nu mi-aş dori. La Paris am fost nevoită să îmi iau slujbă, slujbe, de fapt, pentru că în cei cinci ani petrecuţi acolo a trebuit să mă întreţin. Din fericire, acum, nu sunt nevoită să-mi iau o slujbă. A fost o perioadă în care am vândut pictură într-atât încât să fac o achiziţie imobiliară (modestă, totuşi), care acum este închiriată, în aşa fel încât să am un salariu permanent.

    2. În străinătate mai toţi artiştii au joburi paralele muncii lor de creaţie. Acolo societatea cunoaşte şi respectă meseria de artist vizual şi nu e pentru nimeni o mirare că un artist munceşte altundeva decât în atelier sau laborator.
 3. E locul personal, plăcut, în care îmi creez microclimatul cu obiecte şi materiale de lucru care sunt placute, îmi ascult muzica în timp ce lucrez, în care mă vizitează prietenii, deci e un loc absolut adorabil.
4.
Poporul român este încă în faza în care se comportă tribal, pe grupuri, găşti, prietenii deci şi mediul artistic e la fel, scindat şi învrăjbit. Statul nu dă doi bani pe artişti, iar instituţiile care ar trebui să se ocupe cu artiştii sunt aproape ineficiente. Uniunea Artiştilor Plastici e rinocerizată, complet defazată în societatea actuală, falimentată de conduceri veleitare politic, ca în cazul lui Zamfir Dumitrescu, cel mai ineficient şi destructiv preşedinte al său de după ’90. Demisionar între timp, până de curând a folosit uniunea drept trambulină politică pentru propulsarea în sânul PSD-ului şi a marii lumi a afacerilor (care la noi e de tip mafiot). Sub preşedinţia lui s-au pierdut cel mai mare număr de ateliere, unele cedate fără ca măcar sa se prezinte la procese juristul uniunii, s-a vândut patrimoniul în mod straniu şi total netransparent, ceea ce a lăsat loc la speculaţii pentru a plăti, vezi Doamne!, datoriile Combinatului Fondului Plastic, care, dacă ar fi fost folosit intelligent, ar fi putut fi eficient, măcar turnătoria, care e utilă într-o ţară în care e criză de astfel de fabrici. Mai este Muzeul Naţional de Artă Contemporană, instituţie destul de săracă, deci bugetară, nu suficient de vizibilă şi care se vrea elitistă. Şcoala care « formează » viitori artişti-Universitatea Naţională de Arte se schimbă şi ea, apar profesori cu idei noi. Cu greu, se face trecerea de la un învăţământ de tip academic, clasic la unul care se foloseşte de idei noi, adaptate societăţii contemporane în care trăim.

Paralel, au apărut câteva, chiar dacă puţine, galerii private şi iniţiative proprii care trebuiesc salutate, căci ele vor pune România pe harta internaţională.

Arta de acum aparţine artiştilor care pleacă la înaintare, obişnuinţa de pe vremea comunismului că totul, de la atelier la achiziţii se cuvin, trebuie uitată.


III. Ciprian Paleologu, 31 ani, artist plastic.

1. Practic nu am fost nevoit să îmi iau o slujbă (menţionând aici modul clasic de abordare a problemei – căutarea în “focuri” a unei surse de existenţă). Pot spune că locul de muncă şi cu mine ne-am intersectat în mod fericit într-o perioadă a existenţei mele lipsită de presiunea “supravieţuirii” cotidiene. Cât despre concesiile pe care le-aş face pentru a-mi urmări în continuare cariera artistică, acestea ar fi minimale, din două puncte de vedere: a) locul meu de muncă actual, Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti, este un mediu prielnic în a cultiva şi a te cultiva, prin prisma carierei artistice ; b) în curând, prin însuşi proiectul meu artistic, voi ieşi din ‘lumea artei’, retragându-mă spre o zona ştiinţifică, prin urmare dispare obiectul şi subiectul pentru care ar trebui să ‘îndeplinesc’ concesiile.

2. La acesta întrebare, va trebui sa fac din nou referire la caracteristica locului meu de muncă – Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti, aceea că ‘a fi artist’ aici este chiar un factor benefic, daca nu chiar apropiat de ‘obligativitate’, iar reticienţele din partea colegilor/şefilor/colaboratorilor pot proveni doar din caracteristica ‘cantitativă’ şi ‘calitativă’ – adică ‘ a fi mai artist decât altul’…..

3. Laboratorul propriu de creaţie (atelierul) este un loc indispensabil pe care trebuie să îl respecţi şi să îi acorzi tot timpul necesar, pentru că numai astfel poţi avea satisfacţiile ‘muncii de laborator’ , a cercetărilor personale. Timpul care îmi ramâne pentru atelier este proporţional cu voinţa de a continua cercetările în cadrul proiectului propriu. Nu eu îmi fac timp pentru atelier, ci atelierul te ‘cheamă’ la el, tocmai pentru a-ţi demonstra că timpul este un parametru relativ, şi prea preţios spre a-l risipi cu multe alte nimicuri.

4.      Neajunsurile carierei pot fi legate de componenta financiară, de cea temporală, de cea existenţială, sau de alte componente contextuale, însă odată aleasă această carieră ‘artistică’ îţi asumi un întreg pachet de aşa zise neajunsuri, pe care dacă le tot repeţi şi le propovăduieşti sau accentuezi, devii patetic sau chiar penibil. Aşa că neajunsurile trebuie să le examinezi în linişte până le găseşti antidotul necesar.


IV. Alexandru Radvan, 30 ani, artist plastic.

Pentru mine, din fericire, job-ul are foarte mare legătură cu profesiunea de artist plastic. Acest lucru este minunat, mai ales dacă mă gândesc că nu simt presiunile unui loc de muncă obişnuit, cum ar fi o agenţie publicitară de exemplu, sau chiar lucrul în învăţământ la şcoli normale. Lucrul cu studenţii este pentru mine o guraă de aer, pentru că de multe ori îmi încarc eu bateriile de la ei. Din punct de vedere financiar, deşi este cochet să te plângi, eu mă declar cvasi-mulţumit, asta dacă iau în calcul şi faptul că sunt tânăr, deci există speranţe. Oricum, bine sau rău, sunt dependent de acest job, fiindcă nu mă pot baza pe venituri din artă, iar timpul liber în invăţământ este unul dintre marile avantaje, care compensează lipsurile pecuniare. Deocamdată.

 

V. Elena Andrei, 23 ani, artist plastic.

1. Da, am fost nevoită să-mi iau o slujbă. Pentru a urmări o carieră artistică e nevoie de un suport financiar şi singura modalitate de a reuşi acest lucru, fără să renunţ la munca de creaţie necesară meseriei e aceea de a avea o slujbă part-time, de 4-5 ore pe zi. Ideal ar fi ca această slujbă să nu aibă legătură cu domeniul practic, artistic, pentru ca energia creatoare să fie canalizată doar în cariera artistică. 

2. Sincer, până în momentul de faţă, nu am întâmpinat reticenţe din partea colaboratorilor, dar există o anume tendinţă de a privi artistul ca pe o persoană neserioasă, care nu se poate implica cu seriozitate în proiectele de lucru.

3. Relaţia cu atelierul de creaţie este foarte importantă, ideal fiind ca acesta să fie singurul lucru care-ţi ocupă timpul. Practic vorbind însă, pentru lucrul în atelier rămân doar cam 3-4 ore pe zi şi asta afectează foarte mult starea de spirit necesară muncii de creaţie. Ajungem la un paradox – lucrăm în altă parte pentru a face rost de bani să ne susţinem munca de atelier, dar la sfârşitul zilei constatăm că nu mai avem destul timp necesar implicării în munca de atelier.

4. Cred ca unul dintre cele mai mari neajunsuri e instabilitatea acestei cariere. E foarte greu în primii ani de după terminarea facultăţii să te susţii material doar din artă, având în vedere reticenţa societăţii în ceea ce priveşte artistul. E nevoie de mai multă implicare atât din partea artiştilor, cât şi din partea instituţiilor care ar trebui să susţină tinerii artişti şi de realizarea a cât mai multe proiecte care să facă o „politică” de publicitate pe plan internaţional, în ceea ce priveşte arta contemporană românească.   


VI. Mihail Coşuleţu, 25 ani, artist plastic.

1. Cât timp am fost student, familia s-a ocupat de costurile studiilor mele. După ce statutul meu s-a schimbat, am fost nevoit sa mă regrupez. Pentru a putea continua cu ceea ce, după părerea mea, mi s-ar potrivi, am încercat să obţin un post de asistent la UNA Bucureşti. După ce am fost “respins” m-am recalificat, momentan fiind freelancer ca 2D artist. Concesia majoră facută acestui job este timpul alocat lui. Momentan nu mai am nimic de concesionat pentru că restul de timp rămas încerc să-l petrec exercitându-mi meseria mea reală. Pentru că fac aceste eforturi şi pentru că odată cu “opera” livrez şi contextul care o face posibilă, cred că mă pot încadra într-o specie nouă de artist, deloc restrânsă, a celor pentru care nu există job-uri, ci doar surse de finanţare.

2. Oarecum. Fie am avut parte de exclamaţia: „Aaaaaa! Eşti artist……”, a cărei semnificţie este trasată în funcţie de răspuns şi, deci, nu înseamnă nimic sau este o formă de ignoranţă simpatică, fie de exclamaţia unui individ cu pretinsă expertiză socio-psiho-culturo-…-artistică. Dacă nu am avut parte de cele de mai sus, mi s-a spus că: „nu lucrez cu artiştii pentru că sunt neserioşi (rareori urmată de scuze)” sau, în cele mai fericite cazuri, s-a presupus că sunt mai calificat pentru un job decât alţii.

3. Relaţia cu locul în care îmi produc „urmaşii” este una marcată de handicapuri; ea este discontinuă, haotică, aritmică şi deseori enervantă. Fie că nu am timp sau chef, relaţia mea cu spaţiul de lucru este una conflictuală, deseori umplută de frustrări. Prefăcându-mă că mă distanţez, aş putea spune că aşa ar şi trebui să fie relaţia artistului cu atelierul său (dintr-un motiv sau altul).

4. Primul neajuns ţine de orgoliul propriu, al doilea de orgoliile celorlalţi. În mod straniu, orgoliile celorlalţi nu sunt multe şi ţin să precizez cu această ocazie şi să-mi corectez prietenii cu privire la faptul că, ceilalţi (sau ăia, ca să fiu mai direct) sunt exagerat de orgolioşi, nicidecum ameninţaţi de un talent faţă de care se simt copleşiţi sau depăşiţi şi pe care, fără îndoială, îl conştientizează. Ca să fiu mai scurt, aş vrea să rezum altfel: astăzi există doi poli, cei prea tineri care nu se pot exprima şi cei prea bătrâni care nu se pot exprima. În centru se află exponenţii tineri şi bătrâni care au reuşit să se exprime şi care nu au uitat cum să o facă. Extremităţile sunt prima problemă, nicidecum lipsurile, job-urile sau alte activităţi auxiliare. Marele neajuns al carierei mele este o mică ceată de impostori care, fără să le fi dat nimeni voie, îşi dau cu părerea şi, în unele cazuri, iau şi decizii. Deşi trebuie să fie extrem de enervant, soluţia este simplă: „Ziua de mâine nu îi este promisă nimănui”. Desigur că, în ansamblu, asemenea aspecte par a nu avea importanţă şi se pare că este adevarat. Deci în afară de breslaşii luaţi prin surprindere de arta plastică, nu am resimţit nici un obstacol major pentru cariera mea.


VII.Dan Pierşinaru, 29 ani, artist plastic.

1. Da, am fost, momentan nu mai sunt. Nu ştiu, e relativ, depinde de împrejurări.

2. Nu chiar, deşi nu m-am poziţionat neapărat ca şi artist în faţa lor. Sunt cazuri şi cazuri.

3.Un atelier e oarecum esenţial pentru munca unui artist, iar timpul ţi-l faci.

4. Nu am neajunsuri. Toate vin la timpul lor, dacă le chemi.


VIII. Giuliano Nardin, 30 ani, artist plastic.

1. Am lucrat în timpul facultăţii, în sensul că am fost angajat. După, „m-am făcut artist” şi am renunţat. Nevoie de slujbă nu am, am însă nevoie de bani şi, de aici apare problema. E greu de răspuns la întrebarea cu concesiile, presupun că depinde de cât de mult îţi ajunge cuţitul la os, ca să zic asa.
2. Singura problemă era că veneam cu culori pe mâini, altceva nu ştiu să fi fost.
3. Depinde ce înţelegi prin atelier. Pentru mine, atelierul e lumea în care trăiesc, spaţiu în care pictez efectiv, e firesc. Sincer să fiu, m-aş dedica mai mult atelierului -mai constant, mai degrabă, dacă lucrurile ar sta mai bine. Din pacate, situaţia e alta şi am lungi perioade în care n-am ce să fac în „atelierul cel mic.”
4. Despre neajunsuri ţi-am răspuns indirect. Remediul ar fi simplu: „într-o ţară normală” (citez de la radio), oamenii ar trebui să cumpere artă, criticii de artă ar trebui să-şi facă meseria şi aşa mai departe. La noi se vând “antichităţi” (Pallady şi altele) şi cu asta avem sentimentul că avem o piaţă de artă şi ce bine funcţionează! E trist… Şi mai trist e că oameni competenţi, care ar putea realmente să facă ceva pentru arta contemporană fie nu prea fac, fie nu fac deloc.

IX. Simona Dumitriu, 29 ani, artist plastic.

1.Am lucrat full time, la fel ca mulţi dintre foştii şi actualii mei colegi de la Arte. În presă, ca editor foto şi ilustrator. De la un punct, am ales colaborările cu contract de cesiune a dreptului de autor. Am timp să îmi văd de doctorat şi să îmi continui proiectele artistice, dar accept riscul oricăror discontinuităţi în activitatea „comercială”, producătoare de bani.

2. Uneori amuzament: „Ce vrei, artista din ea !”. Alteori, mai grav, am suferit de utilizare profesională mult sub aptitudinile mele – mulţi din colegii mei prind la birou această boală. Am întâlnit însă şi oameni care au ales să îmi dea bani pentru cel mai bun produs comercial de creaţie pe care îl pot oferi. Ei se bucură că sunt „artistă” şi că lor nu le-ar fi trecut prin minte soluţia vizuală oferită de mine.

3. Atelier? Întâi ar trebui să vreau să intru în Uniune, apoi să aştept să moară destui pentru a-mi veni rândul la cine ştie ce chiţimie prea deplorabilă chiar şi pentru revendicările foştilor chiriaşi. La noi, se poartă „colţul meu”, de cele mai multe ori o bucată de cameră, cu calculatorul şi celelalte unelte ale meseriei. E cel mai valoros loc din lume, după Casa Poporului. Fireşte, vital. În realitate, prea des abandonat pentru imaginile pe care le faci pentru bani, mereu cu frica de a nu ajunge să trăieşti ziua
în care se amestecă toate, ale tale cu ale lor, şi nu mai ştii cine eşti.

4. Eu aştept ca, de mâine, să intrăm în El Dorado. Sincer. Cine are picioare bune, poate să urce. Suntem periferici, ignoraţi şi frustraţi, de mâine însă mă aştept să plouă cu oportunităţi. Serios.


X. David Sandor, 30 ani, artist plastic

 1.  Imediat dupa terminarea facultăţii m-am angajat într-o firmă de publicitate. În prezent, lucrez ca sculptor în echipa maestrului Florin Codre. Am şi firma mea de creaţie publicitară, cu care mai iau din când în când comenzi, cu condiţia să nu-mi afecteze activitatea artistică. O concesie pe care nu aş face-o ar fi să sacrific valorile în care cred ca artist, în favoarea unor câştiguri financiare.

2. În perioada de început, mi s-a spus în mod sistematic să renunţ la arte şi să mă dedic publicităţii. Mi se spunea că nu are nici un rost să fac arte plastice, că este nerealist. Ulterior, tot cineva din domeniul publicităţii mi-a spus ferm că nu pot să le fac pe amândouă şi că ar trebui să aleg. Nici una din aceste « încurajări » nu m-a făcut să renunţ. În opinia mea, creativitatea poate lua foarte multe forme.  Ştiu că pot să fac faţă celor mai diverse forme de creaţie, chiar dacă pe primul loc va rămâne întotdeauna creaţia artistică.

3. Atelierul meu este special, nu numai pentru mine, ci şi pentru alţii. Am să prezint o situaţie concretă, ca să înţelegeţi de ce spun asta. Există o anumită insingurare a artistului român, o tendinţă de a limita comunicarea cu colegii, cu publicul şi cu studenţii, în cadrul învăţământului artistic, sau de a o înlocui cu formule prescurtate, irelevante. Asta dăuneazaă fenomenului artistic şi îl sărăceşte din interior. Am suferit de pe urma acestei lipse de comunicare şi am creat proiectul «Întâlniri cu desene» (www.intalniricudesene.blogspot.com), cu scopul de a revitaliza creaţia artistică cu ajutorul comunicării vizuale, dar şi verbale, de data asta. Proiectul este în plină derulare şi funcţionează datorită prezenţei Leei Rasovszky şi a lui Alexandru Rădvan, a căror participare este esenţială. În felul acesta, atelierul meu a devenit un atelier deschis, lucru ce are o influenţă extraordinară atât asupra mea, cât şi asupra invitaţilor mei.

4.Nu aş folosi cuvântul „carieră” ca să vorbesc despre evoluţia mea ca artist. Mi se pare anost şi mercantil. Dar sunt într-o luptă permanentă cu timpul. Cum timpul meu de lucru este foarte fragmentat, proiectele de anvergură au de suferit. Este greu de păstrat o continuitate a lucrului. Totuşi, chiar dacă uneori fac paşi mici, eu merg în continuare pe drumul meu.

 

XI. Bogdan Pelmuş, 32 ani, artist plastic.

 

1. Am fost angajat timp de şase ani, imediat dupa facultate, în învăţământ . Am ales acest job pentru că aveam  timp de lucru  mai mult, dar salariul foarte mic m-a obligat să renunţ.Acum sunt free lancer.

2. Nu.Chiar mi s-a părut o experienţă plăcută.

3.Atelierul, în cazul meu, este şi spaţiul privat de lucru, dar şi spatiul alternativ, de expunere ( vezi loadinggallery.blogspot.com ). Aşa că el îmi cam ocupă tot timpul.

4. Ca artist, nu m-am gândit niciodată să devin un carierist. Important, cred, la un artist, este să scormonească, să caute altceva , aşa că e destul de greu  să vorbim  de carieră. Ea  vine  apoi.  


Simona Vilău, nov. 2007

 

Muzeul Naţional de Artă Contemporană

Proiectul Call for dossier

Interviu cu Adriana Oprea, muzeograf şi critic de artă

1. Când, cum şi de către cine  a fost iniţiat proiectul Call for dossier?

Am început să lucrăm la acest proiect în primăvara lui 2006, premisa lui fiind necesitatea actualizării arhivei documentare a MNAC. Documentând arta contemporană românească, departamentul nostru a moştenit o arhivă uriaşă (care aparţinuse fostului Oficiu Naţional de Expoziţii de Artă), a cărei alcătuire însă impunea un demers de extindere şi de actualizare cu material documentar privind activitatea artiştilor români tineri. Acesta e scopul proiectului Call for Dossier. Proiectul a apărut la sugestia d-lui Mihai Oroveanu (director general MNAC), configurându-se ca idee, dobândind structură şi unitate odată cu constituirea echipei de lucru. Ca orice proiect, presupune efort colaborativ, muncă în echipă, coordonare.

2. Care au fost criteriile dupa care s-a facut selecţia de artişti implicaţi în proiect ?

 Proiectul nostru este unul documentar. Trebuie retinut: Call for Dossier nu e un proiect curatorial. Felul în care se defineşte îl pune la adăpost de eventualele reacţii critice, legitime altminteri, în faţa criteriilor care au stat la baza includerilor şi excluderilor noastre.

Din nevoia de a prescrie proiectului un cadru, am instituit un criteriu cu caracter obiectiv, şi anume o vârstă limită pentru artiştii documentaţi de noi. Un alt criteriu important al selecţiei este activitatea expoziţională a artiştilor, implicarea lor în proiecte curatoriale, capacitatea acestora de a se conecta la evenimente internaţionale, prezenţa lor vizibilă în programul spaţiilor de artă contemporană. Ceea ce aş adăuga este că atât selecţia materialelor trimise spre arhivare (în fondul documentar al Departamentului), cât şi a acelora incluse în aplicaţia Call for Dossier (faţa vizibilă a proiectului, site-ul acestuia), aparţin artiştilor înşişi.

3. Cum s-au comportat artistii români selectaţi în relaţia instituţie-persoană de contact-artist ?

 Cred că reacţia, interesul lor şi disponibilitatea lor sunt în general dictate de modul de raportare-individuală, subiectivă-la MNAC, de reprezentările pe care le deţin deja în legătură cu acest tip anume de proiect de factură documentară şi, deloc neglijabil, de modul în care ei colaborează. Cum am putut vedea, artiştii tineri se pot simţi afini MNAC-ului, mai ales în virtutea practicării noilor medii, pot râvni să intre în atenţia instituţiei, sau, la fel de bine, pot adopta o atitudine radical critică la adresa ei. Pe de altă parte, există în rândul lor o percepţie confuză, neclară asupra proiectului nostru, ca efect al unei lipse de familiaritate cu particularităţile unui proiect de tip documentar, Call for Dossier fiind asimilat nu de puţine ori unuia curatorial. Persuasiunea noastră a fost aici dublată de explicaţii şi justificări privind natura a ceea ce vrem să facem. Însă noi am întâmpinat reticenţe şi solicitudini dincolo de percepţia lor asupra MNAC-ului sau de imprecizia noţiunilor pe care le au despre un proiectele de tip documentar. În fond, totul se poate reduce la modul în care ei colaborează: există artişti serioşi, dar există şi ceilalţi…

 

     4.Care este follow-up – ul acestui proiect? Există perspective de dezvoltare a conceptului şi a platformei de opţiuni ?

 Proiectul e dual: pe de o parte arhivă monografică alcătuită din mape individuale de artist, pe de altă parte aplicaţie online reprezentând o selecţie sistematică de informaţie, realizată în urma prelucrării materialelor puse la dispoziţie de artişti. Aşadar, proiectul nostru subîntinde atât arhiva, cât şi site-ul.

Aflat în desfăşurare, se va dezvolta sub forma unei baze de date conţinând informaţii despre generaţiile tinere ale artei contemporane româneşti, urmarea firească fiind integrarea acesteia într-o reţea de baze de date destinate artei contemporane în general. Pentru cei interesaţi de site-ul proiectului, se poate accesa următoarea adresă de web: http://www.callfordossier.mnac.ro

    5. Cum vedeţi dumneavoastră continuarea firească a acestei iniţiative sănătoase de prezentare a contextului artistic românesc?  

 Ceea ce ne propunem lucrând la Call for Dossier, este să oferim baza documentară indispensabilă oricărui program de studiu, cercetare sau curatoriat care vizează producţia artistică din România ultimilor ani. Este o acumulare sistematică de informaţie care îşi aşteaptă fructificarea.

           

     6.  Lucrul la un astfel de proiect presupune multa concentrare, putere de selecţie şi răbdare. Ce a însemnat pentru voi lucrul direct cu artiştii ?

 Pentru mine, proiectul a constituit o iniţiere din multe puncte de vedere. Oricum te-ai raporta la arta contemporană şi instituţiile corelate ei, documentând artişti lucrezi conştient în beneficiul lor. Pătrunzi în uriaşa maşinărie instituţională la nivel global care promovează, arhivează, comentează, curatoriază, achiziţionează, vinde producţiile artistice. Deşi încredinţată în privinţa finalităţii a ceea ce fac acum, lucrul cu artiştii m-a făcut uneori să mă întreb care e finalitatea maşinăriei în toată amploarea ei.

 

Interviu realizat de Simona Vilău

 

Tara şi tarele societăţii contemporane

       Anaid Art Gallery prezintă cea de-a şasea expoziţie din cadrul programului “anaid art + architecture project”, semnată Tara şi  intitulată Finis Mundi, în perioada 4 octombrie – 4 noiembrie 2007.

          Autodeclarat  “singurul artist cenzurat din această ţară”,  Tara se află la cea de-a  treia expoziţie personală din Bucureşti după Black Rumania (2005) şi Apocalyptic for Everybody (2006), deschise de aceeaşi galerie.

           Titlurile lucrărilor sale au un mesaj social şi politic acut, care vizează nemediat moravurile şi tabu-urile unei societăţi superficiale şi intenţionat conservatoare. Nu se iartă nimic: religia prost înţeleasă, politicienii corupţi, istoria trunchiată, vitejii de după război, lupta de clasă, inegalitatea şanselor, celebrările  zilelor noastre, omagiile tardive etc. Amintim, dintre acestea, lucrări ca :Only Jihad, Povara a 2000 de ani de creştinism, Balkania, Sibiu, Capitala Europeană a Corupţiei şi multe altele.

          Suporturile de lucru preferate ale artistului sunt hărţile, peste care suprapune un desen dens, nervos şi hiperdetaliat, asemănător cu gravurile germane. Personajele totemice din lumea lui Tara creează  un dialog straniu cu suprafeţele impersonale şi convenţionale de pe o hartă geopolitică. Atât personjele, cât şi locurile descriu o istorie sângeroasă, o luptă continuă pentru putere şi autoritate, ce se repercutează la fel de acut până în zilele  noastre. Astfel, apare un decalaj temporal intenţionat între geografia convenţională, for everybody şi grafia personală,  for you only.

          “Asupra acestor hărţi planează portretul finului colecţionar şi abilului om politic Samuel von Brukenthal. Pasionat de artă, cărţi, gravuri, hărţi, oare cum ar fi privit baronul von Brukenthal demersul artistic al lui Tara? Ar fi putut oare baronul von Brukenthal să-l înţeleagă mai bine pe artistul Tara decât putem noi, contemporanii lui? Tara sondează, caută, găseşte, chestionează. Brukenthal cunoaşte, instituie, formează un sistem. Tara contestă sistemul. Undeva artistul şi politicianul se întâlnesc.”, afirmă curatoarea Diana Dochia în textul de prezentare.

         Pentru acest eveniment, arhitectul Attila Kim va crea o expunere muzeală a hărţilor geopolitice, făcând trimitere la impresionanta colecţie a baronului Samuel von Brukenthal.

Simona Vilau, 29 septembrie 2007